Țara în care nu ai voie să mori – și e o regulă oficială!

Da, ați citit bine. Nu e vreo legendă urbană cu vârcolaci, ci o regulă adevărată, trecută pe hârtie, care te obligă să rămâi în viață cu orice preț. Imaginați-vă: ajungi la capătul drumului, vezi lumină albă la capătul tunelului, și brusc… un polițist norvegian îți strigă “Stop! Nu aici, te rog, du-te în Oslo să mori liniștit!”. Sună absurd? Ei bine, e realitate. Și nu doar acolo – lumea e plină de astfel de ciudățenii legale care ne fac să râdem amar de condiția umană. Hai să despicăm firul în patru, cu povești, glume și un pic de filozofie ușoară, ca să nu ne plictisim.

Să începem cu vedeta articolului: Longyearbyen, Svalbard, Norvegia – cel mai rece loc unde moartea e persona non grata. Aici nu vorbim de o țară întreagă, ci de un orășel arctic uitat de lume, la jumătatea drumului dintre Norvegia continentală și Polul Nord. Are cam 2.000 de locuitori – majoritatea mineri de cărbune, cercetători și aventurieri cu barbă lungă – și e un loc unde iarna durează patru luni de beznă totală, iar urșii polari se plimbă pe stradă mai des decât câinii vagabonzi la noi. Dar regula asta cu moartea? A intrat în vigoare în 1950, când autoritățile au observat un detaliu macabru: permafrostul – adică solul veșnic înghețat – nu lasă cadavrele să se descompună. Serios! În loc să se întoarcă la mama natură, trupurile rămân proaspete ca o salată uitată în frigider. Și nu e doar o chestie de estetică – în anii ’90, când niște savanți au săpat după rămășițe din pandemia de gripă spaniolă din 1918, au găsit virusul viu, gata să sară la atac. Horror SF? Nu, realitate arctică.

Deci, ce fac norvegienii? Au închis cimitirul (da, au sigilat porțile ca pe un club exclusivist) și au zis: “Nu mai îngropați pe nimeni aici. Dacă simți că te apropii de final, embarcă-te pe primul avion spre continent și mori civilizat”. Nu e o lege care să te amendeze direct – cine naiba ar colecta taxa de la un mort? – dar e oficial: muribunzii sunt relocați forțat. Imaginați-vă scena: bunicul tău, cu plămânii în ceață, e urcat pe un elicopter de un paramedic care îi spune “Stai liniștit, tataie, în Oslo ai voie să pleci pe lumea cealaltă cu fanfară”. E tragicomic, nu? Pe de o parte, arată cât de fragilă e viața în extreme – aici, temperaturile coboară la -32°C, și urșii polari sunt considerați amenințare mai mare decât COVID-ul – pe de altă parte, ne face să ne gândim: oare ce-ar fi dacă am avea astfel de reguli peste tot? “Scuze, bunico, nu poți muri azi, e zi de spălat rufe!”

Dar stai, că Longyearbyen nu e singurul loc unde moartea e tratată ca un musafir nepoftit. Lumea e plină de astfel de legi “de speriat”, majoritatea născocite din disperare sau umor negru. Să facem un tur rapid, ca o excursie cu autocarul, dar fără ghid plictisitor:

• Biritiba-Mirim, Brazilia (2005): Primarul de aici, un tip cu simțul umorului cosmic, a propus o lege care interzice moartea pur și simplu. Motiv? Cimitirul e plin ochi, iar o lege națională blochează extinderea lui. 89% din teritoriu e ocupat de râuri subterane care alimentează São Paulo cu apă potabilă, iar restul e junglă protejată. Deci, “Nu muriți, vă rog, că n-avem loc să vă băgăm sub pământ!” E ca o petiție de Facebook dusă la extrem – ironic, dar eficientă pentru a atrage atenție asupra problemei.
• Sellia, Italia (2015): Un sat medieval cu populație în scădere, unde primarul a interzis nu doar moartea, ci și… îmbolnăvirea! Amenzi pentru rudele celor care mor, ca să încurajeze lumea să se îngrijească de sănătate. Rezultatul? Satul s-a umplut de turiști curioși, și populația a crescut un pic. Lecție: uneori, o glumă legislativă salvează un cătun de la extincție.
• Cugnaux și Sarpourenx, Franța (2007-2008): Aici, primarii au zis “Stop moarte!” din același motiv: cimitire supraaglomerate. În Sarpourenx, un sat de 260 de suflete, era o bătălie legală pentru extinderea gropnițelor. Primarul a trimis legea la presă, a făcut tam-tam, și hop – autoritățile au cedat. Franța, țara vinului și brânzei, unde moartea e interzisă ca să nu deranjeze vinul bun.
• Lanjaron, Spania (1999): Primarul a decretat moartea ilegală pentru că “sufletele nu mai au liniște în cimitirul aglomerat”. Aproape 4.000 de locuitori au fost sfătuiți să rămână vii până se găsește teren nou. Au găsit? Habar n-am, dar ideea că spaniolii dansează flamenco cu coasa-n umbră e delicioasă.
• Falciano del Massico, Italia (2012): Alt sat italian, alt cimitir plin. Legea cerea amenzi și chiar pușcărie pentru cei care “încăpățânează” să moară. E ca o dramă de operă buffă: “O sole mio… dar nu azi, că e amendă!”

Și nu putem sări peste antichitate, că istoria e mama tuturor glumelor proaste. Pe insula Delos, Grecia (secolul V î.Hr.), oracolul de la Delphi a poruncit: “Nici nașteri, nici morți aici! E loc sfânt pentru zei”. Au dezgropat toți morții și i-au dus pe insula vecină. Imaginați-vă: un festival al nemuririi forțate, unde grecii antici se rugau “Zeule, ajută-mă să nu nasc sau să mor azi!”. Sau în Itsukushima, Japonia, un sanctuar shintoist plutitor unde moartea și nașterile sunt tabu de secole, ca să păstreze puritatea divină. Aici, regula e mai mult spirituală – dar hei, cine vrea să testeze karma?

Acum, să ne oprim o clipă și să râdem un pic mai adânc. De ce fac oamenii așa ceva? Pe bune, nu e despre a sfida moartea (că știm cu toții că ea câștigă întotdeauna), ci despre a striga după ajutor. În Longyearbyen, e o luptă cu natura crudă; în satele italiene sau franceze, e disperarea demografică – lumea îmbătrânește, tinerii pleacă la oraș, și cimitirele devin mai pline decât mall-urile de Black Friday. Aceste legi sunt ca un meme viral: exagerate, amuzante, dar cu un sâmbure de adevăr. Ne amintesc că viața e absurdă – mori, și brusc devii problemă logistică: spațiu, boli, suflete aglomerate. Poate ar trebui să avem și noi, la români, o astfel de lege? “Interzis să mori în București fără rezervare la cimitir!” Sau “Amenzi pentru rude în Constanța, că Black Sea e prea frumoasă pentru schelete”.

Dar serios vorbind (cât de serios se poate într-un blog funny), aceste povești ne fac să apreciem prezentul. În Longyearbyen, oamenii trăiesc intens: văd aurore boreale, explorează ghețari, și știu că fiecare zi e un bonus arctic. Poate că interdicția asta nu e chiar proastă – ne obligă să fim vii, să râdem de prostiile noastre, să bem un pahar în plus cu prietenii. Căci, la finalul finalului, moartea vine oricum, dar până atunci… hai să o ținem pe dinafară cu stil.