Iarna de altădată: tradiții Românești uitate și originea lor surprinzătoare

Ultima actualizare Nov 21, 2025

Iarna românească nu era doar un anotimp – era un spectacol viu, plin de ritualuri care împleteau frica de întuneric cu bucuria de a fi împreună. Astăzi, când Crăciunul înseamnă mai ales luminițe LED și cozi la mall, merită să ne oprim o clipă și să redescoperim câteva tradiții pe care bunicii noștri le trăiau cu toată seriozitatea. Unele par ciudate, altele aproape magice, iar originea lor ne duce mult dincolo de granițele României – în timp și spațiu.

1. Colindatul cu Măști Zoomorfe – când oamenii deveneau animale

În Ajunul Crăciunului sau al Anului Nou, prin satele din Maramureș, Moldova și nordul Transilvaniei, apăreau cete de tineri mascați în capră, cerb, urs sau cal. Nu era doar un costum – era o adevărată transfigurare. Cel care purta masca de capră (sau țurcă) trebuia să „moară” și să „înviere” în ritmul tobei și al fluierului, simbolizând ciclul naturii care moare iarna și renaște primăvara.

Originea? Mult mai veche decât creștinismul. Arheologii au găsit măști cu coarne de cerb în peșteri din Paleolitic, iar istoricul Mircea Eliade vorbea despre șamanismul daco-getic în care omul împrumuta forța animalului pentru a alunga spiritele răului. Colindatul cu capră este, de fapt, un ritual de fertilitate și purificare pre-creștin, suprapus mai târziu peste Nașterea Domnului. Grecii antici aveau tragediile cu măști de țap (de unde și cuvântul „tragedie” – cântecul țapului), iar în Alpii elvețieni întâlnim și azi „Perchten” – spirite cu coarne care alungă iarna. Românii au păstrat forma cea mai arhaică și mai spectaculoasă din toată Europa de Est.

2. Pluguşorul – poezie agrară în miez de iarnă

În dimineața de Anul Nou, înainte să apună soarele bine, copii și flăcăi umblau din casă în casă cu „bu-haiul” și recitau Pluguşorul – o epopee întreagă despre munca câmpului, de la arat până la seceriș. Pare absurd să vorbești despre semănat când afară e ger de crapă pietrele, dar tocmai asta era ideea: prin cuvinte magice se „forța” pământul să fie roditor în anul care vine.

Textul Pluguşorului conține versuri care nu au echivalent în alte limbi romanice: „Aho, aho, copii şi fraţi, / Staţi puţin şi nu mânaţi, / Noi suntem plugari de neam…” și invocă forțe cosmice, nu doar pe Dumnezeu creștin. Lingviștii au descoperit că o parte din formulă vine direct din ritualurile dacilor liberi – „bu-hai” este un strigăt traco-dacic de chemare a taurului sacru. În Bulgaria vecină există „koledari”, în Serbia „kolednice”, dar nicăieri textul nu este atât de lung și de complex ca în România. E ca și cum am păstrat o întreagă epopee orală într-o colindă de copii.

3. Sorcova – nu doar o crenguță înflorită

Toată lumea știe versurile „Sorcova, vesela, / Să trăiți, să-nfloriți…”, dar puțini știu ce înseamnă de fapt „sorcova”. Nu e doar o rămurică împodobită. Cuvântul vine din latinescul „sors” (soartă) și „covus” (ceea ce acoperă), sau – mai probabil – din bulgara veche „surva” (proaspăt, viu). În vechime, sorcova era o nuia cu care se atingea ușor persoana, simbolic „bătând” bolile și bătrânețea.

În satele din Oltenia și Muntenia, până prin anii ’50, exista obiceiul ca sorcova să fie făcută dintr-o creangă de măr sau păr tăiată exact în noaptea Sfântului Vasile, când se credea că pomii „se deschid” și primesc putere magică. Atingerea cu sorcova era un transfer real de vitalitate. Astăzi copiii primesc bani și recită mecanic – dar altădată gazda trebuia să le dea de mâncare și băutură ca să „primească” urarea cu adevărat.

4. Ursul și „jocul morții” – spectacolul care speria și vindeca

În Moldova și Bucovina, în ajun de Anul Nou, „ursul” era cel mai așteptat. Un flăcău zdravăn, acoperit cu o piele întreagă de urs (sau cu paie și blănuri când ursul lipsea), dansa pe ritmul tobei până cădea „mort”, apoi era „tămăduit” de vătaf cu leacuri și învia în uralele mulțimii.

Ritualul este identic cu cel al ursului din triburile siberiene și nord-americane – animalul era considerat un strămoș totem. La români, „jocul ursului” avea și rol terapeutic: se credea că atingearea blănii vindecă reumatismul și sperietura copiilor. Medicii de azi ridică din umeri, dar există mărturii din secolul XIX că oamenii chiar se simțeau mai bine după ce erau „călcați” de urs.

5. Ignatul și sacrificiul care nu era doar pentru cârnați

20 decembrie – Ignatul porcului. Astăzi e zi de grătar și poze pe Instagram. Altădată era un ritual strict, cu reguli aproape religioase: porcul trebuia să fie tăiat înainte de răsăritul soarelui, de un bărbat care postise, cu cuțitul bine ascuțit ca să nu „chinuie” animalul. Sângele se aduna pentru tobă, iar din el se făcea cruce pe fruntea copiilor – să-i apere de deochi și boli.

Originea este clar pre-creștină: sacrificiul porcului era o jertfă adusă zeităților subterane pentru fertilitatea pământului. Romanii aveau „suovetauralia” – sacrificiul porcului, oii și taurului – iar la daci porcul era animalul lui Zamolxis. Creștinismul a mutat data pe 20 decembrie ca să se suprapună peste sărbătoarea Sfântului Ignatie, dar esența a rămas aceeași: sângele înseamnă viață, iar împărțirea cărnii înseamnă comuniune.

De ce uităm?

Urbanizarea, televiziunea, globalizarea – toate au făcut ca aceste ritualuri să pară „depășite”. Dar ele nu erau simple superstiții. Erau un mod de a înțelege lumea, de a ține legătura cu strămoșii, de a da sens lungilor nopți de iarnă. Astăzi le privim cu nostalgie sau le transformăm în spectacole pentru turiști. Poate că nu le vom mai trăi niciodată așa cum le trăiau bunicii noștri, dar măcar să le cunoaștem – și să ne mirăm cât de sofisticată era „simpla” lume a satului românesc.

Iar dacă anul acesta auziți în noaptea de Ajun o capră săltând pe uliță sau un „bu-hai” răgușit în depărtare, opriți-vă o clipă. Nu e doar tradiție. E o fereastră deschisă spre o Românie foarte veche, care încă mai respiră printre noi.