Povestea primei sticle de vin fiert: origini medievale și rețeta veche

Iarna europeană medievală nu era deloc prietenoasă. Frigul pătrundea prin pereții de piatră ai castelelor, drumurile erau blocate de zăpadă, iar vinul – adesea acru și greu de băut după o vară călduroasă – risca să devină oțet până la Crăciun. În astfel de condiții, cineva, undeva, a avut o idee aparent simplă, dar care avea să schimbe pentru totdeauna modul în care omenirea se încălzește la suflet în sezonul rece: a pus vinul la fiert cu mirodenii.

Când și unde s-a născut vinul fiert?

Deși mulți români asociază vinul fiert cu târgurile de Crăciun din Sibiu sau București, adevărata sa „naștere oficială” are loc mult mai devreme și mai la nord. Prima rețetă scrisă cunoscută apare în anul 1390 într-un manuscris german, sub numele de Glühwein („vin strălucitor”), dar ideea era deja veche de secole.

Romanii înșiși obișnuiau să încălzească vinul și să-l îndulcească cu miere și piper – băutura lor se numea conditum paradoxum și era considerată un remediu medical. După căderea Imperiului Roman, tradiția nu a dispărut, ci s-a „creștinat”. În mănăstirile din Burgundia, călugării adăugau cuișoare, scorțișoară și ghimbir în vinul rămas de la Împărtășanie pentru a-l face mai plăcut iarna și, mai important, pentru a-l conserva. Aceste mirodenii, aduse pe drumul mătăsii și pe rutele comerciale ale hansei baltice, costau cât aurul. Un kilogram de cuișoare valora cât un cal bun în secolul al XIV-lea.

De ce era „interzis” vinul fiert?

Aici povestea devine cu adevărat picantă. În Evul Mediu târziu, mai multe orașe și principate au emis ordonanțe care interziceau sau limitau sever prepararea vinului fiert în cantități mari. Motivul? Nu era vorba de pudibonderie religioasă, ci de… bani și putere.

În 1614, orașul Nürnberg (astăzi în Germania) a introdus celebra lege Glühweinpatent: doar anumite taverne autorizate aveau voie să prepare și să vândă vin fiert, iar rețetele exacte erau secret de breaslă. Cine încerca să-l facă acasă și să-l vândă pe sub mână risca amenzi uriașe sau chiar închisoare. Motivul oficial: prevenirea „alterării vinului bun” și protejarea comerțului cu mirodenii. Motivul real: taxele. Fiecare cană vândută legal umplea visteria orașului.

Mai există și legenda (neconfirmată, dar delicioasă) conform căreia, în Boemia secolului al XVII-lea, rețete care conțineau șofran și ambra gri erau considerate „vrăjitorie culinară” și intrau sub incidența proceselor de inchiziție – pentru că băutura era atât de bună încât părea lucru diavolesc.

Prima „sticlă” – o invenție de nevoie

Acum să ajungem la personajul principal: sticla. Până în secolul al XVII-lea, vinul fiert se servea exclusiv proaspăt preparat, în ceaune uriașe de aramă. Ideea de a-l îmbutelia cald a apărut, se pare, în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618–1648). Soldații și negustorii care traversau iernile îngrozitoare aveau nevoie de ceva care să reziste în desagă zile întregi.

Prima mențiune clară a unei „sticle de vin fiert” apare în jurnalul unui ofițer suedez în 1643: descrie cum localnicii din Saxonia umpleau sticle groase de gresie cu vin fiert, le astupau cu dop de plută sigilat cu ceară și le îngropau câteva ore în cenușă caldă pentru a le păstra temperatura. Aceste sticle primitive erau strămoașele directe ale termosului modern.

Rețeta „interzisă” pe care o poți încerca azi (cu responsabilitate)

Deși astăzi nimeni nu-ți bate la ușă dacă pui un cuișor în plus, una dintre cele mai vechi rețete păstrate – găsită într-un registru al breslei vinificatorilor din Köln, anul 1598 – era considerată „secret profesional”. Iat-o, ușor adaptată timpurilor moderne:

• 1 litru de vin roșu sec (ideal un Fetească Neagră sau un Cabernet autohton)
• 100–150 g miere (nu zahăr – medievalii nu-l foloseau)
• 1 băț mare de scorțișoară
• 8–10 cuișoare întregi
• coaja rasă de la o portocală bio (în original se folosea coajă de lămâie amară)
• 4–5 boabe de ienibahar
• un vârf de cuțit de nucșoară rasă
• opțional și foarte medieval: 2–3 fire de șofran (dacă vrei să te simți nobil renascentist)
• un strop de rachiu de fructe la final (pentru „focul interior”)

Se încălzește totul foarte lent, fără să fiarbă (maxim 78–80 °C), timp de 20–30 de minute. Se strecoară și se servește imediat sau – dacă vrei să respecți tradiția secolului XVII – se toarnă fierbinte în sticle sterilizate, se astupă ermetic și se păstrează la cald câteva ore.

Epilog: o tradiție vie

De la ceaunele medievale la paharele de carton din piețele de Crăciun, vinul fiert a supraviețuit războaielor, inchiziției și chiar prohibiției americane (da, și acolo se bea clandestin). Fiecare regiune și-a pus amprenta: nemții au adăugat zahăr și rom, scandinavii pun migdale și stafide, iar noi, românii, avem geniala invenție de a-l servi cu coarne (pentru că de ce nu?).

Data viitoare când ridici un pahar aburind în târgul de Crăciun, amintește-ți că ții în mână o bucată de istorie de peste șase secole – și că, undeva în Evul Mediu, un călugăr anonim sau un hangiu isteț tocmai a schimbat pentru totdeauna iarna omenirii.

Noroc și căldură în suflet! 🍷🎄