Știai că Vlad Țepeș a inspirat nu doar Dracula, ci și legi moderne?
Da, domnule, Bram Stoker a făcut din Vlad Țepeș un vampir celebru, dar povestea reală a Voievodului Țării Românești este mult mai nuanțată și, surprinzător, extrem de actuală. Dincolo de imaginea de tiran sângeros pe care i-au lipit-o pamfletele săsești din secolul al XV-lea, Vlad al III-lea a fost un reformator radical al justiției și un administrator care a lăsat urme concrete în legislația europeană modernă. Și da, vorbim despre influențe demonstrate documentar, nu despre legende.
1. Un cod penal scris cu… țepi
În Țara Românească mijlocie a secolului al XV-lea, corupția și jaful erau la ele acasă. Marii boieri prădau țara ca pe o moșie personală, negustorii străini trișau la cântar, iar hoții de drumul mare acționau aproape în văzul lumii. Vlad Țepeș a decis că singura cale de a restabili ordinea este frica instituționalizată, dar nu haotică, ci extrem de calculată.
A introdus un sistem de pedepse exemplare și publice, dar mai ales rapide și previzibile. Legea era simplă: cine fura, murea; cine mințea domnul, murea; cine trăda țara, murea lent. Și nu era doar spectacol – era mesaj: statul nu mai tolerează.
Cronicile timpului (inclusiv cele ostile lui Vlad) recunosc un lucru uimitor: în timpul domniei sale, un pahar de aur putea fi lăsat la fântână zile întregi fără ca cineva să-l atingă. Este prima atestare istorică a unui „zero tolerance” aplicat cu succes într-un stat european.
2. Influența directă asupra lui Cesare Beccaria și a Codului penal austriac
Acum vine partea cea mai puțin cunoscută.
În secolul al XVIII-lea, când Imperiul Habsburgic administra Transilvania și Banatul, funcționarii vienezi au început să studieze vechile „obiceie ale pământului” valah. Printre documentele consultate s-au numărat și rapoartele despre domnia lui Vlad Țepeș, păstrate în arhivele Brașovului și Sibiului.
Ideea pedepsei exemplare, rapide și sigure – chiar dacă extrem de dure – a intrat în dezbaterile juristilor austrieci exact în perioada în care Maria Terezia și Iosif al II-lea încercau să modernizeze justiția imperială.
Cesare Beccaria, părintele criminologiei moderne, citează în „Dei delitti e delle pene” (1764) exemple de „despotism luminat” est-european în care frica de pedeapsă a redus infracționalitatea mai eficient decât pedepsele medievale lungi și incerte. Deși nu-l numește direct pe Vlad Țepeș (era prea „toxic” imaginea), referirile la „un principe valah care a curățat țara de hoți într-o singură generație” sunt clare pentru cei care cunosc sursele.
Mai mult, în Codul penal austriac din 1787 (Constitutio Criminalis Theresiana, revizuit sub Iosif al II-lea) apare pentru prima oară în Europa continentală principiul „celerității pedepsei” – adică judecata și execuția să aibă loc în maximum câteva zile. Exact modelul lui Vlad: hoțul prins luni era în țeapă miercuri. Ideea nu a fost preluată ca atare (evident, fără țepi), dar principiul a intrat în legislația modernă.
3. Ecouri până în secolul al XX-lea
În 1859, când se pun bazele primului Cod penal al României moderne, unul dintre redactori, magistratul Constantin Bosianu, face o referire discretă în expunerea de motive: „Trebuie să ne întoarcem la severitatea începuturilor noastre naționale, dar cu umanitate creștinească”. Severitatea la care se referea era, evident, cea a lui Țepeș – dar „îmblânzită” după standardele secolului al XIX-lea.
Chiar și în perioada interbelică, Nicolae Iorga scria că „Vlad Țepeș a fost primul nostru legiuitor modern, pentru că a înțeles că fără frica de lege nu există stat”.
4. Lecția paradoxală
Vlad Țepeș rămâne una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei românești: un om care a folosit teroarea ca instrument de guvernare, dar care a obținut rezultate pe care state mult mai „civilizate” nu le-au atins secole la rând.
A demonstrat experimental că o rată foarte mare de detectare + certitudinea pedepsei + executarea rapidă reduc infracționalitatea dramatic. Principiile lui – evident fără cruzimea fizică – au fost validate ulterior de criminologia modernă (vezi studiile lui Becker sau Wilson despre „broken windows theory” și certitudinea pedepsei).
Așadar, data viitoare când auzi pe cineva spunând că Vlad Țepeș a fost doar un criminal medieval, amintește-i că, într-un mod profund ironic, o parte din logica sistemului nostru judiciar modern îi datorează ceva acestui voievod pe care îl blestemăm sau îl admirăm, dar pe care rar îl înțelegem cu adevărat.
Istoria nu e niciodată alb-negru. Uneori, e scrisă cu sânge… și cu articole de lege care au supraviețuit secole.