Femeile care au salvat cultura românească în vreme de război

În momentele în care tunurile răsunau și granițele se mișcau ca niște umbre pe hartă, cultura unui popor poate părea cel mai fragil lucru de pe pământ. Totuși, în România secolelor al XIX-lea și al XX-lea, mai ales în timpul celor două războaie mondiale și al ocupațiilor care le-au însoțit, au existat femei care au înțeles că o carte ascunsă, o pânză rulată la timp sau o melodie cântată în șoaptă pot fi mai puternice decât orice armă. Ele nu au purtat uniformă militară, dar au luptat pe un front invizibil: cel al memoriei naționale.

Regina Maria – „Mama răniților” care a salvat și patrimoniul

Când România a intrat în Primul Război Mondial în august 1916, Regina Maria a ales să rămână în țară alături de popor, deși avea toate posibilitățile să plece. Pe lângă activitatea ei impresionantă ca soră de caritate (a înființat spitale, a îngrijit răniți și a mers pe front), regina a avut grijă și de comoara culturală a națiunii. În timp ce Bucureștiul era ocupat de trupele germane, ea a organizat, împreună cu câțiva colaboratori de încredere, mutarea în siguranță a unor părți din tezaurul Băncii Naționale și a unor obiecte de patrimoniu. La Iași, în condiții dramatice, a protejat documente și manuscrise importante. Scrisorile ei din acea perioadă arată o femeie care înțelegea că un popor fără trecut nu poate avea viitor.

Elena Văcărescu – exil și memorie vie

Poeta și diplomata Elena Văcărescu a petrecut mare parte din Primul Război Mondial în exil, dar nu a tăcut. La Paris și la Londra a vorbit despre cauza României cu o elocvență care i-a convins pe mulți lideri aliați că România merită susținută. A publicat volume de poezie și memorii în franceză și engleză, păstrând astfel vie imaginea culturii românești în lume atunci când țara era tăiată în două de linia frontului. După război, a donat o parte importantă din arhiva ei personală Academiei Române – un gest discret, dar esențial pentru cercetătorii de mai târziu.

Muzeografele și arhivistele anonime din Al Doilea Război Mondial

În cel de-al Doilea Război Mondial, când Bucureștiul era bombardat și când regimul Antonescu colabora cu Germania nazistă, o rețea tăcută de femei – muzeografe, bibliotecare, arhiviste – a lucrat zi și noapte pentru a salva ce se putea. La Muzeul Național de Artă (pe atunci Muzee Regale), doamnele Marietta Crețu-Bratu și Elena Dumitrescu au organizat evacuarea a sute de tablouri, inclusiv capodopere semnate de Grigorescu, Aman și Luchian. Le-au coborât în beciuri, le-au înfășurat în pături și hârtie, le-au ascuns sub podele false. Unele au fost duse la mănăstiri din Moldova sau în sate izolate, unde călugărițele și preotesele au devenit, fără să știe nimeni, ultimele paznice ale frumuseții românești.

La Biblioteca Academiei Române, doamna Zoe Dragomir, împreună cu alte colege, a ascuns manuscrisele lui Eminescu, Alecsandri și Creangă în lăzi sigilate și le-a mutat în locuri sigure, uneori cu riscul vieții. Când clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a ars în decembrie 1944 în urma bombardamentelor, mii de volume s-au pierdut – dar multe altele au fost salvate tocmai datorită muncii lor anterioare.

Sanda Stolojan și „rezistența prin cultură”

După 1944, când România a intrat sub influență sovietică, o altă formă de război a început: cel împotriva identității naționale. Sanda Stolojan, traducătoare și eseistă, a făcut parte din generația care a refuzat să renunțe. A tradus în secret autori interziși, a păstrat legătura cu exilul românesc și a transmis manuscrise peste graniță. În anii ’70–’80, când cenzura era sufocantă, ea și alte femei ca Nina Cassian (înainte de exil), Ana Blandiana sau Gabriela Negreanu au ținut aprinsă flacăra poeziei și a gândirii libere.

De ce contează să ne amintim de ele

Aceste femei nu au cerut medalii și rareori au intrat în manuale. Au acționat din convingere că o limbă, o pictură, un manuscris nu sunt simple obiecte – sunt sufletul viu al unui popor. În timp ce bărbații luptau pe fronturi vizibile, ele au purtat un război tăcut, dar la fel de crâncen, împotriva uitării.

Astăzi, când deschidem o carte de Eminescu salvată de o arhivistă anonimă, când privim „Carul cu boi” al lui Grigorescu care a supraviețuit datorită curajului unor muzeografe, când citim versurile Elenei Văcărescu care au ținut România pe harta culturală a Europei, ar trebui să ne aducem aminte de ele cu recunoștință profundă.

Pentru că, în cele din urmă, cultura nu se salvează singură. Ea are nevoie de oameni curajoși. Și foarte des, acei oameni au fost femei.