Cronicile pierdute despre Vlad Țepeș – omul, nu legenda

În imaginarul colectiv românesc și european, Vlad Țepeș rămâne una dintre cele mai controversate și fascinante figuri istorice. Pentru mulți, el este Dracula cel sanguinar din romanele gotice și din filmele de la Hollywood. Pentru alții, este eroul național care a apărat creștinătatea și Țara Românească cu o cruzime calculată. Între aceste două extreme se ascunde însă un om real, mult mai nuanțat decât ne place să credem: un prinț educat la curtea otomană, un strateg militar genial, un administrator sever, dar și un tată și un frate care a trăit vremuri teribil de complicate.

Să încercăm, așadar, să-l privim pe Vlad al III-lea (1448, 1456-1462, 1476) nu prin lentila pamfletelor săsești din secolul al XV-lea – care l-au transformat în monstru – și nici prin prisma mitologiei naționale din secolul al XIX-lea, ci prin crâmpeie de documente mai puțin cunoscute, uneori chiar uitate, care ni-l dezvăluie pe omul din spatele sabiei.

1. Copilăria între două lumi

Vlad s-a născut în 1431 la Sighișoara, într-o casă care există și astăzi. Tatăl său, Vlad Dracul, era cavaler al Ordinului Dragonului și domn al Țării Românești. Mama, probabil o prințesă cumană sau moldoveană, rămâne o enigmă. Când Vlad avea doar 11 ani, el și fratele său mai mic, Radu cel Frumos, au fost dați ostatici sultanului Murad al II-lea, ca garanție a loialității tatălui lor.

Cei șase ani petrecuți la Edirne și la alte reședințe otomane nu au fost, contrar a ceea ce se crede adesea, un calvar continuu. Vlad a învățat turca, araba și persana, a studiat Coranul alături de principi otomani, a practicat echitația și lupta cu sabia sub îndrumarea unor maeștri militari de elită. A fost, practic, educat ca un prinț otoman. Această dublă formație – creștină și islamică – îl va marca profund și îi va oferi o perspectivă rară asupra lumii în care trăia.

2. Prima domnie: un adolescent de 17 ani pe tronul Țării Românești

În octombrie 1448, la doar câteva luni după asasinarea tatălui și a fratelui mai mare Mircea (îngropat de viu de boierii răsculați), Vlad intră în Țara Românească cu o armată pusă la dispoziție de pașa din Nicopole. Domnia sa durează doar două luni. Este alungat de Vladislav al II-lea, ucigașul tatălui său.

Puțini știu că în această scurtă perioadă tânărul de 17 ani reușește să emită un act oficial în slavonă (datat 20 octombrie 1448) prin care confirmă o danie mai veche către mănăstirea Snagov. Actul este semnat „Io Vlad voievod“, cu o caligrafie sigură și elegantă. E prima dată când semnează ca domn. Gestul arată nu doar legitimitate, ci și continuitate – tânărul principe se raportează deja la tradiția tatălui său.

3. Exilul și renașterea (1448-1456)

Următorii opt ani sunt învăluiți în ceață. Știm că petrece timp în Moldova, la curtea unchiului său Bogdan al II-lea, apoi la Brașov și în Transilvania. Se împrietenește cu Huniazii, învață limba germană și se pregătește. În 1456, când Vladislav al II-lea este ucis la Belgrad de către însuși Iancu de Hunedoara, drumul spre tron îi este deschis.

Revenirea sa în fruntea Țării Românești nu este doar o lovitură de stat. Este o adevărată revoluție administrativă și militară. Vlad începe o campanie sistematică de centralizare a puterii: boierii care trădaseră pe tatăl său sunt executați în masă în Duminica Floriilor din 1459 (episodul celebru al „Paștelui sângeros“), dar nu din sadism gratuit, ci pentru a distruge o clasă politică coruptă și instabilă care vânduse țara otomanilor și ungurilor.

4. Scrisoarea uitată către brașoveni (1459)

Unul dintre documentele cele mai revelatoare este scrisoarea trimisă la 10 septembrie 1459 consulilor din Brașov. În ea, Vlad nu amenință doar cu război dacă negustorii sași nu încetează să-l sprijine pe pretendentul Dan al III-lea, ci le oferă și o alternativă: pace și comerț liber dacă îl recunosc ca singur domn legitim. Tonul este ferm, dar diplomatic. El vorbește despre „prietenia veche dintre Țara Românească și sașii transilvăneni“ și se semnează „Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu domn“.

Este imaginea unui suveran care știe să combine amenințarea cu negocierea – exact așa cum fusese învățat în anii de captivitate otomană.

5. Omul care citea și scria

Vlad Țepeș nu a fost un analfabet medieval. Cunoaștem cel puțin 20 de acte emise de cancelaria sa în slavonă și câteva în latină. Avea o bibliotecă (inventariată după moartea sa), iar cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondyles notează că era interesat de istorie și filosofie. În plus, vorbea curent cel puțin patru limbi: româna, slavona bisericească, turca și germana.

6. Ultima campanie și moartea

În 1476, la 45 de ani, Vlad revine pentru a treia oară pe tron cu ajutor unguresc. Campania din iarna 1476-1477 este disperată. Armata sa este mică, țara e ruinată de războaie. Este capturat și decapitat (probabil de boieri trădători sau de un agent otoman) undeva între București și Giurgiu. Capul său va fi trimis sultanului, iar trupul, după tradiție, îngropat la Snagov.

Descoperirile arheologice recente (2021-2023) de la Curtea Domnească din Târgoviște au scos la iveală urmele palatului său, ale bisericii pe care a ctitorit-o și chiar fragmente de ceramică otomană de lux – dovada unei curți princiare rafinate, nu a unui „castel al groazei“.

Vlad Țepeș nu a fost nici sfânt, nici diavol. A fost un prinț renascentist născut prea devreme într-o țară prea mică, prins între două imperii. A ales să fie teribil pentru a nu fi uitat și pentru a-și apăra poporul cu orice preț.

Cronicile pierdute – scrisorile, actele, mărturiile contemporanilor maghiari, sași, otomani și moldoveni – ne arată un om inteligent, cultivat, crud atunci când trebuia să fie crud, dar și capabil de clemență și viziune.

Poate că adevărata moștenire a lui Vlad Țepeș nu este teama pe care a inspirat-o, ci lecția că, într-o lume care nu iartă slăbiciunea, supraviețuiesc doar cei care știu să fie și oameni, și legende în același timp.