Cum a supraviețuit spiritul românesc printre imperii

Într-o Europă răscolită de marile imperii, puține popoare pot spune că au trecut prin atâtea furtuni și au rămas în picioare păstrându-și limba, credința și identitatea. Românii sunt unul dintre ele. Nu printr-o minune, ci printr-o combinație rară de reziliență, adaptabilitate și o încăpățânare aproape genetică de a nu se lăsa înghițiți de istorie. De la daci și romani până la otomani, austro-ungari și sovietici, spiritul românesc a învățat să respire și în lanțuri, să cânte și în surdină, să râdă și când plânge.

1. Începutul: o identitate născută în focul invaziilor

Totul începe cu dacii lui Decebal și legiunile lui Traian. Cucerirea Daciei în 106 d.Hr. nu a fost doar o victorie militară romană, ci și nașterea unui popor nou. Limba latină s-a suprapus peste fondul dacic, creând o limbă romanică la mii de kilometri est de Roma. Când imperiul s-a prăbușit și hoardele migratoare au trecut val după val – goți, huni, gepizi, slavi, avari – populația romanizată nu a fugit în Italia sau în Galia. A rămas. S-a retras în munți, în păduri, în satele de vale și a continuat să vorbească latina populară care avea să devină româna.

Arheologia ne spune azi că nu a existat o „pustietate” a teritoriului. Biserici creștine din secolele IV-VI, toponime și hidronime latinești, continuitatea ceramicii lucrată cu roata – toate sunt urmele unui popor care a învățat să supraviețuiască nu prin mari bătălii, ci prin prezență tăcută și tenace.

2. Evul Mediu: între ciocan și nicovală

După anul 1000, românii se trezesc între trei mari puteri: Regatul Ungar la vest și nord, țaratul bulgar și apoi Imperiul Otoman la sud și est, iar mai târziu Imperiul Țarist la răsărit.

În Transilvania, nobilimea maghiară și sașii colonizați primesc privilegii. Țăranul român rămâne iobag, exclus din „Uniunea celor trei națiuni”. Dar în bisericile de lemn din Maramureș sau în mănăstirile din Moldova și Țara Românească se copiază cărți în slavonă și apoi în română cu litere chirilice. Școala de la Putna, de la Neamț, de la Tismana devine loc de rezistență culturală. Cronicarii – Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – scriu istoria neamului ca să nu se piardă memoria.

În Țara Românească și Moldova, domnitorii plătesc tribut otomanilor, dar nu acceptă pașale turcești sau garnizoane permanente. Mihai Viteazul reușește pentru câteva luni, în 1600, să unească cele trei țări române – un vis pe care istoria îl va numi „prima unire”. Eșecul militar nu distruge însă ideea. Ea rămâne vie în conștiința oamenilor.

3. Secolul al XVIII-lea și al XIX-lea: naționalismul care nu moare în lanțuri

Fanarioții aduc rafinament grecesc, dar și corupție. Tot ei însă introduc tiparul și ideile iluministe. Tudor Vladimirescu strigă în 1821: „Nu suntem turci, nu suntem greci, suntem români!” Revoluția e înăbușită, dar sămânța rămâne.

În 1848, tinerii transilvăneni – Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Alexandru Papiu Ilarian – cer egalitate în dieta de la Cluj și Sibiu. Răspunsul imperial e represiv, dar ideea națională prinde aripi. La 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza este un act de genialitate diplomatică: aceeași persoană devine domnitor și în Moldova, și în Țara Românească fără ca marile puteri să poată interveni decisiv.

Reformele lui Cuza – secularizarea averilor mănăstirești, codul civil, învățământul obligatoriu – sunt primii pași spre o Românie modernă. Chiar și după abdicarea forțată, el lasă în urmă o țară care nu mai poate fi întoarsă din drum.

4. Secolul XX: cele mai grele încercări

România Mare se naște în 1918 din voința a sute de mii de români transilvăneni care votează unirea la Alba Iulia. Dar visul durează doar două decenii. Al Doilea Război Mondial, dictatura antonesciană, apoi ocupația sovietică și comunismul de 45 de ani sunt poate cea mai dură încercare.

Și totuși, în închisori ca Aiud, Gherla, Pitești, deținuții politici își transmit poezii și rugăciuni în Morse bătut în perete. În casele conspirative se copiază de mână manuscrisele lui Mircea Eliade sau Constantin Noica. Biserica rezistă prin preoți ca Arsenie Boca, Iustin Pârvu sau Gheorghe Calciu. În 1977, greva minerilor din Valea Jiului, în 1987 revolta de la Brașov, în 1989 Timișoara și Bucureștiul – toate sunt momente în care spiritul românesc spune iarăși „Destul!”.

5. De ce nu am dispărut?

Nu prin forță militară – rareori am avut armate care să înfrunte imperiile de la egal la egal. Nu prin bogăție – am fost mereu o țară agrară, săracă în resurse evidente. Ci prin câteva constante:

• Limba română – vorbită și în vremuri când era interzis să scrii în ea.
• Credința ortodoxă – care a dat sens suferinței și a ținut comunitățile unite.
• Satul românesc – celulă de rezistență incredibil de trainică, cu hora, cu colinda, cu nunta și înmormântarea care nu se lăsau interzise.
• Umorul – acea armă secretă care a transformat amarul în râs și a făcut suportabilă orice dictatură.
• Și, poate cel mai important, sentimentul că „totuși suntem ai noștri”. Un sentiment care a trecut Carpații în ambele sensuri și a ținut legătura între românii de dincoace și de dincolo de granițe.

Spiritul românesc nu a supraviețuit pentru că a fost mai puternic decât imperiile. A supraviețuit pentru că a învățat să fie mai flexibil, mai ascuns, mai profund. A știut să se retragă când trebuia să lovească mai târziu. A știut să tacă în public și să vorbească în șoaptă acasă. A știut să plângă înăuntru și să râdă în față.

Iar când a venit clipa, a știut să se ridice.

Și asta face și azi. Poate mai puțin zgomotos, poate mai obosit, dar la fel de viu ca acum o mie sau două mii de ani.

Pentru că, până la urmă, spiritul unui popor nu moare cât timp mai există cineva care spune, cu voce tare sau în gând: „Sunt român. Și nu mă las.”