Știai că Dacii credeau în reîncarnare și nemurire?

O călătorie fascinantă prin credințele strămoșilor noștri geto-daci

Da, ai citit bine. În timp ce grecii și romanii discutau aprins despre Hades sau despre umbrele din Infern, dacii priveau moartea cu totul altfel: pentru ei, sufletul nu dispărea niciodată. El se întorcea. Se transforma. Trăia din nou.

Această credință profundă în nemurirea sufletului și în reîncarnare nu este doar o legendă frumoasă – este atestată de surse antice respectabile și confirmată de ritualurile funerare descoperite de arheologi. Hai să explorăm împreună această viziune spirituală uimitoare, care face din daci unul dintre cele mai interesante popoare ale antichității.

1. „Zalmoxis ne învață că nu murim niciodată”

Cel mai clar mărturisitor al acestei credințe rămâne Herodot, „părintele istoriei”. În Cartea a IV-a a Istoriilor sale, el relatează o poveste devenită celebră:

„Geții (adică dacii) se consideră nemuritori. Ei cred că nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, zeul lor, pe care unii îl numesc Gebeleizis. La fiecare cinci ani, ei trimit un sol la Zalmoxis, ales prin sorți, căruia îi încredințează mesajele de care au nevoie. Modul în care îl trimit este următorul: câțiva dintre ei țin în mâini trei sulițe, iar alții îl apucă pe cel trimis la Zalmoxis de mâini și de picioare și, legănându-l, îl aruncă în sus, astfel încât să cadă în vârfurile sulițelor. Dacă moare străpuns, cred că zeul le este favorabil; dacă nu moare, îl învinovățesc pe sol, spunând că este un om rău, și trimit altul.”

Deși ritualul pare șocant pentru noi, el arată o certitudine absolută: moartea fizică nu este un sfârșit, ci o poartă. Solul nu este sacrificat din cruzime, ci trimis ca mesager într-o altă dimensiune a existenței, de unde se poate întoarce informația.

2. Reîncarnarea – nu doar nemurire, ci întoarcere reală

Istoricul roman Iordanes (sec. VI d.Hr.), citând surse mai vechi, merge și mai departe. El spune că dacii credeau că sufletele morților „se întorc din nou în trupuri” (redire ad corpora).

Aceeași idee o regăsim la Pomponius Mela și Strabon: dacii mergeau la luptă cântând și râzând, pentru că „moartea este doar o schimbare de locuință pentru suflet”.

Un alt autor târziu, dar bine informat, Mircea Eliade, a observat că această credință în reîntoarcerea sufletului este apropie spiritualitatea dacă de cea traco-frigiană și, surprinzător, de hinduismul vedic și de budism – cu mii de kilometri și secole diferență. Coincidență? Sau moștenire comună indo-europeană extrem de veche?

3. Dovezi din morminte: ritualuri care vorbesc

Arheologia confirmă textele. În necropolele dacice (Sarmizegetusa Regia, Cugir, Cârlomănești, Popești) s-au descoperit practici funerare care nu se potrivesc cu ideea unui „sfârșit definitiv”:

• Incinerarea era dominantă, dar o parte din oase erau păstrate separat, uneori în vase mici – posibil pentru a facilita „reconstruirea” viitoarei existențe.
• Mormintele de copii conțin jucării și obiecte care sugerează că micuții vor continua să se joace… în următoarea viață.
• În unele tumuli s-au găsit ouă de lut sau reale (simbol universal al renașterii) și monede puse în gura sau în mâna mortului – nu pentru Caron, ci, poate, pentru „drumul de întoarcere”.

4. Zalmoxis – zeu, om iluminat sau mare preot reformator?

Există trei mari teorii despre Zalmoxis:

a) Era un zeu suprem al cerului și al nemuririi (varianta clasică b) A fost un discipol al lui Pitagora (Herodot spune că Zalmoxis a trăit în captivitate la greci și a învățat de la pitagoricieni ideea metempsihozei – reîncarnarea) c) A fost un reformator religios genial care a folosit o „moarte aparentă” de 3 ani într-o peșteră (simbolismul morții și renașterii) pentru a-și convinge poporul de nemurire

Indiferent de varianta adevărată, efectul a fost același: un popor care nu se temea de moarte, ci o considera o vacanță temporară între două vieți pământești.

5. De ce este important să știm asta astăzi?

Pentru că ne arată că strămoșii noștri nu erau „barbari însetați de sânge”, așa cum i-au prezentat uneori romanii. Erau un popor profund spiritual, cu o filosofie a vieții care rivaliza cu cea grecească, dar cu o notă de optimism rar întâlnită: moartea nu este doar o ușă care se deschide în ambele sensuri.

Iar când Burebista sau Decebal mergeau în luptă știind că, chiar dacă vor cădea, se vor întoarce, înțelegem de ce romanii spuneau despre daci: „Ei nu se tem de moarte, pentru că nu cred că mor.”

Așa că data viitoare când auzi pe cineva spunând „Doamne ferește să nu mor!”, poți zâmbi și spune în sinea ta: „Păi… dacii noștri ziceau că nici nu se poate.”

Și poate, undeva, într-un colț de cer tracică, un suflet dac încă râde și cântă așteptând să se întoarcă printre noi.

Tu ce crezi – ar fi frumoasă o astfel de lume în care moartea e doar un „ne vedem în următoarea oară”?