Satele românești care au dispărut complet de pe hartă

În România există sute de localități care, la un moment dat, au fost șterse definitiv de pe hartă. Unele au fost înghițite de ape, altele au fost strămutate cu forța, iar câteva au dispărut pur și simplu pentru că oamenii au plecat și nu s-a mai întors nimeni. Nu sunt simple nume uitate în arhive – sunt povești întregi de viață care s-au încheiat brusc.

Iată câteva dintre cele mai cunoscute și mai tulburătoare cazuri.

1. Satele scufundate de lacurile de acumulare

În anii ’70–’80, România comunistă a construit zeci de baraje hidroenergetice. Pentru asta, a fost nevoie să mute sau să inunde sute de sate. Cele mai multe dintre ele au dispărut sub ape pentru totdeauna.

• Mileanca-Văculești (Botoșani) – unul dintre primele sate scufundate complet în 1962 pentru lacul de acumulare Stânca-Costești de pe Prut. Astăzi, când nivelul apei scade foarte mult, se mai văd urmele fundațiilor caselor și ale bisericii.
• Bistra (județul Bistrița-Năsăud) – un sat de mocani înstăriți, cu case frumoase de lemn și o biserică de zid din 1790. În 1978 a fost ras de pe fața pământului pentru lacul de acumulare Colibița. Localnicii au fost mutați în sate noi, dar mulți spun că „sufletul” zonei a rămas sub apă.
• Cerna-Sat (Tulcea) – dispărut în 1970 odată cu formarea lacului de acumulare Cerna-Vacu. Era un sat de lipoveni ruși vechi, cu o cultură aparte. Biserica satului a fost demontată și mutată la Mahmudia, dar satul propriu-zis nu mai există.

Cel mai dramatic caz rămâne însă satele de pe Valea Iadului (Bihor) – Beliu, Valea Mare de Criș, Șuncuiuș-Sat, toate înghițite de lacul Leșu în 1974. Localnicii au fost relocați în blocuri la Ștei și Beiuș. Mulți dintre ei au murit de dor – la propriu. Medicii vorbeau de „sindromul satului pierdut”.

2. Satele distruse de regimul Ceaușescu prin „sistematizare”

În anii ’80, programul de sistematizare a satelor a dus la demolarea a sute de localități considerate „nerentabile”. Majoritatea au fost doar reduse drastic, dar câteva au fost șterse complet:

• Văleni (Vaslui) – satul natal al poetului Vasile Militaru, demolat în 1988. Oamenii au fost mutați în blocuri la Vaslui. Astăzi, pe locul satului este câmp.
• Călinești-Brebu (Prahova) – un sat de moșneni din 1570, demolat în 1987 pentru a face loc unui poligon militar. Biserica din lemn din 1770 a fost salvată și mutată la Muzeul Satului din București.
• Popești-Leordeni (Ilfov) – satul vechi, atestat din 1400, a fost ras complet în anii ’80 pentru extinderea Bucureștiului. Azi e cartier de blocuri.

3. Satele care au murit de bătrânețe și depopulare

Există și sate care nu au fost distruse de nimeni – pur și simplu oamenii au plecat, iar ultimul locuitor a stins lumina.

• Inculeț (Buzău) – în 2011 mai avea o singură locuitoare, baba Floarea. Când a murit în 2016, satul a rămas oficial fără niciun locuitor. Astăzi mai sunt doar ruinele caselor și o biserică părăsită.
• Gârda Seacă (Alba) – sat de moți izolat, în 2022 avea 2 locuitori. În 2025 este considerat dispărut, ultimii bătrâni mutându-se la copii în oraș.
• Lunca Bisericii (Harghita) – un sat secuiesc superb, cu case tradiționale. În 2023 a rămas fără niciun locuitor permanent. Biserica reformată se mai ține doar pentru turiști.

4. Satele „fantomă” din Delta Dunării

În Deltă există zeci de sate care au dispărut din cauza schimbării cursului brațelor Dunării sau a eroziunii:

• Periprava veche – satul lipovenesc original a fost abandonat în anii ’50 când brațul Chilia a început să-l roadă. Oamenii s-au mutat câțiva kilometri mai încolo, dar vechiul sat a rămas doar o insuliță cu ruine.
• Ceatal Afumați – sat dispărut complet în anii ’70 după ce brațul Chilia i-a schimbat cursul. Astăzi, pe hartă nu mai există.

De ce ne afectează aceste dispariții?

Pentru că fiecare sat pierdut înseamnă pierderea unei bucăți de identitate. Acolo au trăit oameni cu grai, obiceiuri, cântece și povești care nu se mai spun nicăieri altundeva. Bisericile, cimitirele și casele lor zac sub apă sau sub buruieni, iar noi trecem pe lângă ele fără să știm că sub picioarele noastre odată era o lume întreagă.

Unele dintre aceste sate au fost fotografiate în ultimele lor zile. Altele au rămas doar în amintirea celor care au fost nevoiți să plece cu căruța, luând cu ei doar ce puteau duce.

Poate că nu le mai putem aduce înapoi. Dar măcar putem să le ținem minte. Pentru că un popor care își uită satele dispărute își uită, încet-încet, și rădăcinile.

Și tu cunoști vreun sat care nu mai există? Spune-ne în comentarii. Poate împreună reușim să le dăm o ultimă șansă să fie amintite.