Când cariera îți fură identitatea (fără să-ți dai seama)
Într-o lume în care prima întrebare la orice întâlnire este aproape invariabil „Cu ce te ocupi?”, pare firesc să ne definim prin profesie. Dar ce se întâmplă atunci când această definiție nu mai este doar o descriere, ci devine însăși esența noastră? Când răspunsul la „cine ești tu?” începe și se termină cu jobul de pe cartea de vizită?
Fenomenul este atât de subtil, încât cei mai mulți îl descoperă abia atunci când ceva se rupe: concedierea, burnout-ul, un concediu medical lung, mutarea într-un alt oraș sau pur și simplu momentul în care își dau seama că nu mai știu ce le place să facă în weekend.
Cum se produce furtul lent și elegant al identității
Procesul seamănă izbitor de mult cu o căsnicie lungă și confortabilă care devine, fără să observi, singura ta relație adevărată cu tine însuți.
La început totul pare perfect rezonabil:
- „Sunt medic, deci așa trebuie să mă comport și în afara spitalului”
- „Sunt avocat, nu pot să-mi permit să am păreri neclare”
- „Sunt în tech, deci trebuie să fiu mereu la curent cu tot ce apare nou”
- „Sunt antreprenor, deci nu am voie să arăt oboseală sau îndoială”
Treptat, aceste „trebuie” migrează din sfera profesională în cea personală. Nu mai sunt reguli de serviciu, ci devin reguli de existență.
Începi să-ți alegi hainele, vacanțele, prietenii, chiar și felul în care vorbești, în funcție de ce „se potrivește” cu imaginea profesională pe care o ai (sau crezi că trebuie să o ai).
La un moment dat, oglinda îți întoarce privirea unui om care arată, vorbește și se mișcă exact așa cum „ar trebui să arate un [profesie] de succes”. Doar că acel om nu mai seamănă deloc cu tine cel de acum 7–10 ani.
Semnele discrete ale unei identități confiscate
Nu vorbim aici despre simptome dramatice. Furtul de identitate ocupațională este de obicei politicos și bine crescut. Se anunță prin:
- incapacitatea de a vorbi despre tine la persoana I fără să menționezi jobul în primele 3 propoziții
- sentimentul vag de vinovăție când faci ceva care nu are nicio legătură cu cariera ta
- dificultatea de a răspunde la întrebarea „ce-ți place să faci în timpul liber?” (pentru că răspunsul autentic sună ciudat de străin)
- senzația că ești „în pauză” de la tine însuți atunci când nu lucrezi
- panica discretă la gândul „dacă aș renunța la meseria asta… cine aș mai fi?”
De ce este atât de greu să-ți recapeți identitatea „de dinainte”?
Pentru că ea nu mai există în forma inițială.
Cine eram la 23–26 de ani, înainte să ne „facem” cariera, era o persoană neterminată, cu multe părți încă neexplorate. Odată ce am investit ani buni și enorm de multă energie emoțională în a deveni „cineva” în domeniul X, creierul nostru face un calcul economic foarte clar: „Dacă renunț la asta, pierd tot ce am construit. Inclusiv cine sunt.”
E ca și cum ai demola o casă în care ai locuit 15 ani ca să construiești alta. Chiar dacă noua casă ar putea fi mai potrivită, procesul în sine este terifiant.
Și totuși… există o cale de întoarcere
Nu una spectaculoasă, de tip „mi-am dat demisia și acum colind lumea cu rucsacul”. Ci una mai tăcută, mai interioară, mai puțin instagramabilă.
Începe cu lucruri mici, aparent insignifiante:
- Să faci o activitate în care ești absolut mediocru și să te bucuri tocmai de asta
- Să petreci o zi întreagă fără să verifici mailul și fără să te simți vinovat
- Să răspunzi sincer la întrebarea „ce mai faci?” fără să incluzi automat statutul profesional
- Să-ți permiți să fii plictisitor, nespecial, neimpresionant… și să vezi că tot ești iubit
- Să redescoperi plăceri pe care le-ai abandonat pentru că „nu mai aveai timp” sau „nu se potriveau cu cine ești acum”
Aceste gesturi minuscule sunt, de fapt, acte de rezistență împotriva colonizării totale a sinelui de către carieră.
Pentru că identitatea adevărată nu este neapărat cea de dinainte de carieră. Este cea care poate coexista cu profesia fără să fie redusă la ea.
Poate că nu trebuie să alegem între „a fi om” și „a fi profesionist”. Poate că adevărata maturitate înseamnă să înveți să le porți pe amândouă în același corp, fără ca una să o sufoce pe cealaltă.
Până la urmă, poate cel mai curajos lucru pe care îl putem face nu este să ne schimbăm cariera… ci să ne permitem să fim mai mult decât cariera noastră.
Chiar dacă asta înseamnă să devenim, din când în când, niște persoane absolut neinteresante profesional vorbind. Și să zâmbim când se întâmplă. 😏