Copiii învață mai mult din ce simți decât din ce spui

Există o realitate tăcută, dar extrem de puternică în educația copiilor: majoritatea a ceea ce învață cu adevărat despre lume, despre relații, despre ei înșiși… nu vine din explicațiile noastre elaborate, din discursurile bine gândite sau din regulile frumos formulate.

Vine din ceea ce simt ei în preajma noastră.

Când un copil mic intră într-o cameră, nu ascultă mai întâi cuvintele. El scanează mai întâi atmosfera. Temperatura emoțională a spațiului. Tonul vocii, ritmul respirației, tensiunea din umeri, felul în care ochii se uită (sau se feresc), zâmbetul care ajunge sau nu ajunge până la ochi. Toate acestea vorbesc mult mai tare și mult mai devreme decât orice propoziție construită gramatical corect.

Un studiu clasic din anii ’70 (Mehrabian) estima că, în comunicarea emoțiilor și atitudinilor, cuvintele reprezintă doar ~7%, tonalitatea vocii ~38%, iar limbajul non-verbal ~55%. Deși procentele au fost ulterior nuanțate și contextualizate, ideea de bază rămâne valabilă mai ales la copiii mici: ei citesc lumea prin simțuri și prin rezonanță emoțională mult înainte de a o înțelege conceptual.

Câteva exemple din viața reală care spun mai mult decât o mie de teorii:

• Când părintele spune „nu-ți face griji, totul e ok” cu voce tremurată și cu maxilarul încordat → copilul învață: „lucrurile grave se ascund”
• Când adultul zice „îmi pare rău” dar continuă să aibă aceeași privire rece și distantă → copilul înregistrează: „cererea de iertare e mai mult o formalitate decât o schimbare reală de atitudine”
• Când vorbim despre respect față de ceilalți, dar noi înșine întrerupem constant telefonul copilului sau partenerul → mesajul profund devine: „respectul e ceva ce cerem, nu ceva ce practicăm”
• Când ne enervăm teribil că minte, dar noi înșine „cosmetizăm” adevărul în fața lui de nenumărate ori → el învață un adevăr mult mai util pentru supraviețuire decât orice morală: „minciuna mică e uneori strategia de adaptare acceptată”

Lucrul fascinant (și uneori terifiant) este că acest sistem de învățare emoțională nu poate fi oprit. Funcționează 24/7, chiar și atunci când nu ne dăm seama că „predăm”. Nu există pauză, nu există „acum nu sunt la ore”.

Copilul nu învață doar ce să facă sau ce să nu facă. Învață mult mai profund: • Cum e să fii om într-o lume cu ceilalți oameni • Cât de în siguranță poate fi vulnerabilitatea • Dacă emoțiile au voie să existe sau trebuie ascunse • Dacă lumea e în general prietenoasă sau amenințătoare • Dacă el însuși merită să fie iubit și când anume

Și aici vine partea cea mai importantă: nu trebuie să fim perfecți ca să transmitem ceva bun. Trebuie să fim autentici și dispuși să reparăm.

Un părinte care uneori țipă, dar apoi revine, își cere iertare sincer și arată că îi pasă cu adevărat, îi oferă copilului o lecție infinit mai valoroasă decât un părinte care niciodată nu ridică tonul, dar e permanent distant emoțional.

Pentru că primul îi arată: „și oamenii mari greșesc, și oamenii mari se pot întoarce, și relațiile se pot repara”. Al doilea îi transmite, fără cuvinte: „siguranța emoțională e condiționată și fragilă”.

Așadar, poate cel mai matur lucru pe care îl putem face pentru copii nu este să le ținem prelegeri perfecte, ci să lucrăm sincer la propriile noastre stări interioare. Să ne asumăm că suntem modele emoționale vii, permanente, inevitabile.

Pentru că, vrând-nevrând, copilul nu va reproduce în primul rând ce i-am spus noi că ar trebui să fie viața. Va reproduce mai ales felul în care noi am simțit că este viața.

Și asta… e o responsabilitate uriașă. Dar și o ocazie extraordinară de a construi ceva autentic și profund uman.