Ce ne spun legendele despre natura umană
Legendele și miturile nu sunt doar povești frumoase din vremuri apuse, ci oglinzi vechi, cioburi de sticlă colorată în care umanitatea s-a privit cu curaj și teamă deopotrivă de-a lungul mileniilor. De la focul furat de Prometeu până la dansul ucigător al Ielelor, de la mărul Evei la sacrificiul soției lui Meșter Manole, aceste narațiuni par să șoptească același adevăr tulburător, dar fascinant: omul este o ființă paradoxală, capabilă de sublim și de prăbușire în aceeași clipă.
Poate cel mai răspândit și mai tulburător mesaj al legendelor este acela al fragilității și al libertății noastre fundamentale. Mitul biblic al lui Adam și al Evei, reluat în nenumărate variante culturale, ne arată că omul a fost creat cu o curiozitate înnăscută și cu libertatea de a alege. Gustând din fructul cunoașterii, el câștigă conștiința de sine, dar pierde grădina inocenței. Este prețul pe care îl plătim cu toții: cunoașterea ne înalță, dar ne și desparte iremediabil de starea primordială de armonie. Nu întâmplător, în mitologia greacă, Prometeu suferă chinuri veșnice tocmai pentru că a dăruit oamenilor focul – adică rațiunea, ambiția, capacitatea de a transforma lumea. Legenda pare să ne întrebe: oare merită libertatea dacă prețul ei este suferința?
Un alt fir roșu care străbate mitologiile lumii este conflictul interior etern dintre bine și rău, dintre aspirația spre lumină și atracția spre întuneric. Cain și Abel, Osiris ucis de Set, lupta dintre zei și titani, balaurii înfruntați de Făt-Frumos – toate vorbesc despre aceeași dramă: în fiecare suflet omenesc există o scenă de luptă perpetuă. Legendele nu ne oferă eroi imaculați. Dimpotrivă, eroii adevărați sunt plini de fisuri: Oedip ucide fără să vrea, Icar zboară prea aproape de soare, Meșterul Manole își sacrifică iubita pentru operă. Perfecțiunea aparține doar zeilor (și nici măcar lor). Omul este mare tocmai prin capacitatea sa de a cădea și de a se ridica apoi, rănit, dar mai conștient.
Iar apoi vine tema dorinței de transcendență care ne definește poate cel mai profund. Miturile creației – fie că vorbim de Nüwa care modelează oamenii din lut, de zeii nordici care dau viață primilor oameni din trunchiuri de copac sau de legendele românești cu omul născut din copaci sacri – toate sugerează că suntem făcuți din același aluat cu natura, dar purtăm în noi și o scânteie cerească. Omul nu este nici animal pur, nici zeu, ci un hibrid tensionat, un „între” permanent. De aici vine și eterna noastră neliniște: simțim că aparținem pământului, dar visăm la stele.
Poate că cel mai frumos și mai dureros adevăr pe care ni-l șoptesc legendele este următorul: noi suntem creați să povestim. De la primele focuri din peșteri până la ecranele telefoanelor de azi, omul și-a explicat condiția prin povești. Miturile nu sunt minciuni frumoase, ci tentative oneste de a da sens haosului. Ele ne arată că suferim, iubim, ne temem și sperăm la fel ca oamenii de acum cinci mii de ani. Și tocmai în această continuitate a emoțiilor și aspirațiilor stă poate adevărata nemurire a speciei noastre.
Așa că data viitoare când veți auzi o poveste veche despre un erou care sfidează zeii, despre o iubire imposibilă sau despre un sacrificiu care schimbă cursul lumii, ascultați cu atenție. Nu e doar o legendă. Este o mărturie veche despre cine suntem noi, cu adevărat: ființe fragile și mărețe, condamnate la libertate, îndrăgostite de imposibil și veșnic în căutare de sens.
Și poate tocmai asta ne face, în ultimă instanță, atât de umani. 😊