De ce viața nu este corectă – o privire filosofică onestă
Puțini oameni trec prin viață fără să rostească măcar o dată, cu o combinație de oboseală și indignare: „Nu-i drept!”. Și au dreptate. Nu este.
Dar de ce? De ce universul pare să aibă un simț al umorului atât de… selectiv? De ce unii se nasc cu toate cărțile bune în mână, iar alții primesc un joc în care lipsesc jumătate din cărți și masa e înclinată?
Filosofia nu ne oferă o consolare ieftină, dar ne poate ajuta să înțelegem mai bine natura acestei lipse de dreptate, fără să cădem nici în cinism total, nici în iluzii dulci.
1. Dreptatea este un concept uman, nu unul cosmic
Universul nu are un departament de resurse umane. Nu există nicăieri un registru în care să fie notate meritele și nemeritele fiecăruia. Conceptul de „dreptate” este o invenție umană, extrem de utilă pentru a trăi împreună în societăți, dar complet străină felului în care funcționează materia, energia, timpul și hazardul.
Când un asteroid lovește un oraș în urmă cu 66 de milioane de ani și provoacă dispariția dinozaurilor, nu poți spune că asteroidul a fost „nedrept” cu triceratopsul. A fost doar… fizică.
Viața umană nu a primit brusc un tratament special în acest sens. Noi suntem încă parte din aceeași poveste fizico-chimică în care loteria hazardului joacă un rol uriaș.
2. Trei surse majore de nedreptate structurală
Filosofii au identificat, de-a lungul timpului, câteva categorii principale prin care nedreptatea se manifestă inevitabil:
a) Nedreptatea ontologică (a fiului) Unii oameni se nasc cu un sistem nervos mai rezistent la stres, cu o sănătate de fier, cu un coeficient intelectual peste medie, cu o față simetrică și cu părinți care știu să-și crească copiii. Alții nu. Aceste diferențe inițiale nu au nicio legătură cu „meritele” viitorului adult. Ele sunt datele de start ale cursei.
b) Nedreptatea istorică Nimeni nu alege secolul, țara, clasa socială, etnia sau familia în care se naște. A te naște în Danemarca anului 2025 nu este o recompensă pentru virtuțile tale anterioare. Este o loterie câștigătoare. A te naște într-o zonă de conflict sau într-o familie disfuncțională… nu este o pedeapsă meritată. Este doar ghinion istoric.
c) Nedreptatea contingency (a întâmplării) Accidentele, bolile rare, întâlnirile decisive, dezastrele naturale, crizele economice, războaiele, divorțul părinților la 8 ani, întâlnirea cu persoana potrivită la momentul potrivit (sau greșit). Toate acestea au o pondere uriașă, iar majoritatea lor scapă complet controlului nostru.
3. Două răspunsuri filosofice extreme (și de ce niciunul nu e suficient)
Cinismul rece „Viața e o porcărie, toți o pățim, lasă că merge și așa.” Problema: duce la pasivitate morală și la o insensibilitate care ne face mai puțin umani.
Optimismul magic / spiritual-bypass „Totul se întâmplă cu un motiv”, „îți primești lecția de care ai nevoie”, „karmă”. Problema: trivializează suferința reală a celorlalți și poate deveni o formă subtilă de victim-blaming.
Majoritatea gânditorilor serioși (de la stoici la Camus și de la Schopenhauer la Martha Nussbaum) încearcă să navigheze pe o cale de mijloc mai puțin spectaculoasă, dar mai onestă:
→ Acceptăm că viața nu este și nu va fi vreodată corectă în sens absolut → Refuzăm totuși să lăsăm această constatare să ne anihileze capacitatea de a crea mici și medii insule de dreptate în jurul nostru → Încercăm să fim corecți acolo unde avem putere de alegere (în relații, la muncă, în educația copiilor, în politică, în modul în care tratăm oamenii vulnerabili)
Viața nu este corectă. Dar tocmai pentru că știm asta, devine moralmente obscen să fim indiferenți față de nedreptățile pe care le putem preveni sau diminua.
Poate că universul nu ne datorează dreptate. Dar noi, unii față de alții, ne-o datorăm.
Și paradoxul cel mai frumos (și cel mai dureros) este următorul: tocmai înțelegerea profundă a faptului că viața nu este dreaptă ne poate face, uneori, să fim puțin mai drepți noi înșine.
Cu condiția să nu ne fie frică să privim adevărul în față. Fără zahăr. Fără iluzii. Doar cu un strop de încăpățânare omenească de a face bine, chiar și într-o lume care nu-l răsplătește în mod automat.
Asta nu schimbă regulile jocului. Dar schimbă, câte puțin, felul în care alegem să jucăm.