Când simți că nimic nu te mai atinge, poate e timpul să te atingi tu cu iubire
Există momente în viață în care parcă se instalează o surdină invizibilă. Sunetele lumii ajung înăbușite, culorile par filtrate printr-un geam mat, iar atingerea – fie ea o îmbrățișare, o mână pe umăr sau chiar propria piele sub duș – nu mai produce acel frison subtil care spune „sunt viu, sunt aici”. Totul devine neutru. Sigur, funcționezi. Muncești, vorbești, zâmbești la momentul potrivit. Dar ceva esențial s-a retras undeva adânc, ca un animal mic și speriat care s-a ascuns în cea mai îndepărtată cameră a casei interioare.
Când ajungem în acest punct, creierul obișnuiește să ne spună o poveste foarte convingătoare: „Nu mai simți nimic pentru că nu mai meriți să simți. Sau pentru că lumea e goală. Sau pentru că tu ești defect”. Și cea mai perfidă parte? Povestea asta sună logic. Pare o concluzie rațională trasă din observații reale.
Numai că adevărul tinde să stea exact invers.
Acea amorțeală nu este dovada că nu mai ești demn de iubire. Este, de fapt, un semnal de alarmă discret, dar insistent: sistemul tău emoțional s-a decuplat de la sursa primară de hrană – relația cu tine însuți.
Și aici intră fraza care, la prima vedere, poate părea fie prea simplistă, fie prea New Age: când nimic nu te mai atinge, poate a sosit momentul să te atingi tu cu iubire.
Nu vorbim despre un gest mecanic sau despre o auto-îngrijire de tip listă cu bife („ziua 7: baie cu spumă, tick”). Vorbim despre o reîntoarcere deliberată, lentă și curajoasă către propriul corp și către propriile emoții – dar nu cu judecata obișnuită, ci cu o calitate foarte rară: prezența blândă.
De ce funcționează tocmai atingerea?
Corpul uman nu înțelege limbajul abstract al auto-compasiunii rostite doar în minte. El înțelege căldura, presiunea uniformă, ritmul lent al respirației care coboară în piept, greutatea propriei mâini așezate cu intenție peste inimă. Atingerea conștientă și respectuoasă este unul dintre cele mai rapide poduri înapoi către sistemul nervos parasimpatic – cel care spune „acum ești în siguranță, poți să te relaxezi, poți să simți din nou”.
Când ne atingem cu adevărat cu iubire (nu cu grabă, nu cu critică, nu cu „hai să rezolvăm asta repede ca să pot merge mai departe”), se întâmplă câteva lucruri simultan:
- Scade nivelul de cortizol și crește cel al oxitocinei și al endorfinelor
- Se reactivează circuitele de auto-reglare emoțională care au fost „puse pe pauză”
- Corpul începe să creadă din nou că este un loc sigur, nu un câmp de luptă permanent
- Apare treptat capacitatea de a primi atingere și apropiere și din exterior, fără să ne mai simțim invadați sau amenințați
Cum ar arăta, concret, această atingere iubitoare?
Nu există rețetă universală, dar iată câteva direcții pe care le regăsesc deseori în poveștile oamenilor care au trecut prin deșertul amorțelii:
- Îți ții pur și simplu palmele peste ochi timp de 2–3 minute, respirând lent, și îți permiți să spui mental (sau șoptit): „Sunt aici. Te văd. Nu trebuie să fii altfel.”
- Îți mângâi antebrațul foarte lent, de parcă ai liniști un copil care a plâns mult
- Îți pui o mână pe stern și cealaltă pe abdomen și stai așa până când simți o mică mișcare internă – fie ea căldură, furnicături, o undă de plâns sau doar o respirație mai adâncă
- Îți masezi tâmplele, ceafa, lobii urechilor – zonele unde se acumulează multă tensiune – fără să judeci cât de încordate sunt
- Te îmbrățișezi singur, încrucișând brațele și strângându-te cu adevărat, așa cum ai face cu o persoană dragă care suferă
Important: nu aștepta să simți ceva „frumos” sau „puternic” din prima dată. Mulți oameni simt mai întâi jenă, gol, enervare sau… nimic. Toate aceste reacții sunt normale. Ele fac parte din procesul de re-cunoaștere: corpul și mintea învață din nou că atingerea poate veni și fără cerințe, fără agendă ascunsă.
Ultimul paragraf (cel mai important)
A te atinge cu iubire nu înseamnă să te „repari” ca să devii din nou productiv/atractiv/vesel pentru ceilalți. Înseamnă să-ți acorzi dreptul de a exista – așa cum ești acum, amorțit, obosit, confuz, distant – și să declari că și această versiune de tine merită blândețe. Nu ca o strategie. Ca un act de suveranitate interioară.
Pentru că, paradoxal, tocmai atunci când simți că nimic nu te mai atinge… începe să conteze cel mai mult cine te atinge primul.
Și acela, dragă cititorule, poți fi chiar tu.
Cu răbdare, cu respect și – de ce nu? – cu o urmă de curiozitate tandră față de tine însuți.
Poate merită încercat. Azi. Chiar acum. Doar cinci respirații conștiente, cu o mână așezată undeva unde doare cel mai tare să fie ignorată.
Ce zici?