Actorul Emre Ozmen povestește despre familia și copilăria lui
Actorul Emre Özmen s-a născut într-o familie pe care el însuși o descrie: „o familie frumoasă, o familie fericită”. Nu pentru că ar fi avut bunuri materiale, ci pentru că a venit pe lume din iubirea adevărată a doi oameni care s-au ales unul pe celălalt împotriva tuturor.
Părinții lui s-au cunoscut în copilărie, la școala primară, într-un oraș mic. Mai târziu s-au iubit în tăcere ani întregi, fără să-și vorbească, fără să se țină de mână, doar privindu-se de la distanță. “În perioada aceea, casa în care locuia mama era din lemn. Cu timpul, casele din lemn au noduri, bucăți care cad și rămân găuri. Mama îl urmărea pe tata trecând prin fața casei, printr-o astfel de gaură, doar ca să-l poată vedea o dată pe zi. După ce s-au iubit ani la rând, tata a mers să o ceară. Nu au dat-o. Tata era cel mai chipeș băiat din zonă. Mama a fost o femeie foarte frumoasă. Dar, știi, există acel clișeu: „Nu avem fată de dat”, și nu au acceptat”, povestește actorul.
Atunci au fugit la Istanbul fără sprijin, fără bani, doar cu dragostea lor:“Și la prima lor întâlnire adevărată — după ce se cunoscuseră din școala primară, după ce îi auzise vocea atunci și nu o mai auzise până la 18 ani, fără să se întâlnească vreodată, doar fiind îndrăgostiți unul de celălalt de la distanță— la prima întâlnire au fugit împreună la Istanbul. Nu aveau nimic. Nu aveau sprijin din spate. S-au mutat într-un apartament de portar, o singură cameră. Mama spune că nu avea fereastră. Era o ușă și un scaun. Stăteau pe rând pe scaun. De obicei mama stătea, tata stătea în picioare sau într-un colț. Dormeau pe jos, pe ceva asemănător unui burete. ”
Dar din acea sărăcie s-a născut o copilărie plină de căldură. Emre spune că nu a știut niciodată ce înseamnă lipsa, pentru că părinții lui au transformat totul într-o poveste frumoasă:“Deși nu aveau nimic, deși trăiam într-o sărăcie atât de mare, pe tot parcursul copilăriei mele mi-au povestit totul într-un mod foarte vesel. Nu știam ce e belșugul, nu știam ce e lipsa. Credeam doar că toată lumea trăiește ca noi.”
La un moment dat, părinții nu îi mai puteau cumpăra încălțăminte. Pantofii i se rupseseră, iar tatăl se gândea neputincios ce să facă. Un vecin care lucra la salubritate a aflat și i-a adus o pereche de pantofi cu trei numere mai mari. Emre mergea la școală cu acei pantofi prea mari, în care piciorul îi „înota”. Dar nu simțea rușine, nici lipsă. Nu se întreba de ce nu au bani sau de ce alți copii sunt diferiți. Pentru el, acei pantofi nu erau un simbol al sărăciei, ci pur și simplu pantofi.
Dragostea din familie a acoperit totul. Lipsurile nu au fost niciodată trăite ca lipsuri. „Poate că, dacă am fi avut bani, nu am fi trăit aceleași sentimente”, spune el. „Sunt recunoscător că m-am născut în acea familie.”
Cea mai grea încercare a venit însă odată cu moartea tatălui său. A fost o pierdere bruscă. Vorbiseră cu doar 15–20 de minute înainte. Tatăl avea doar 55 de ani. Nu a existat timp de pregătire, nici timp de rămas-bun.
Emre spune că după moartea tatălui, a devenit alt om. Veselia lui s-a transformat într-o privire mai serioasă asupra vieții. Responsabilitățile au crescut, mai ales fiind singurul bărbat din familie.
Povestea lui Emre Özmen nu este una despre lipsuri, ci despre cum iubirea poate transforma sărăcia în siguranță și durerea în maturitate. O viață fără lucruri, dar plină de sens. O viață în care, înainte de orice, a existat dragostea.
