Adevărata istorie a colindelor: rădăcini precreștine uitale de majoritatea oamenilor
În fiecare decembrie, străzile și casele românești se umplu de glasuri vesele care vestesc nașterea Domnului. Colindele sunt, pentru mulți dintre noi, simbolul pur al Crăciunului creștin, o tradiție sfântă transmisă din generație în generație. Și totuși, dacă ne aplecăm cu atenție asupra lor, descoperim că sub mantia creștină se ascund straturi mult mai vechi, unele dintre ele datând din timpuri în care creștinismul nici măcar nu atinsese pământul Daciei.
Da, colindele românești nu s-au născut în Bethleem. Ele s-au născut aici, pe meleagurile noastre, cu mii de ani înainte ca primii misionari creștini să aprindă prima candelă în peșterile din Dobrogea.
1. Colindul – ritual agrar și ceremonial de trecere
Cuvântul „colindă” vine din latinescul calenda, care însemna prima zi a lunii la romani. Dar sensul profund al colindatului este mult mai vechi decât Imperiul Roman. În societățile agrare tracice și daco-getice, sfârșitul anului calendaristic vechi și începutul celui nou erau marcate prin ritualuri complexe menite să asigure fertilitatea pământului și belșugul gospodăriei.
Iarna era percepută ca o moarte temporară a naturii. Pentru a o „trezi” la viață în primăvară, se organizau procesiuni mascați – oameni îmbrăcați în piei de animale, cu coarne, cu măști de cerb sau de țap – care colindau din casă în casă, cântând și jucând. Aceste personaje reprezentau spiritele strămoșilor sau ale animalelor totemice și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce rodnicie.
Sună cunoscut? Capra, ursul, cerbul, mascații zgomotoși – toate acestea nu sunt simple „jocuri de copii”. Sunt supraviețuiri directe ale acelor rituri precreștine.
2. „Lerui, ler” și „Floriile” – ecouri tracice și dionisiace
Unul dintre cele mai misterioase și mai vechi refrenuri din colindele românești este „Lerui, ler” sau „Ler, Doamne, ler”. Multă vreme s-a crezut că ar fi o corupere a expresiei „Aliluia”. În realitate, cercetările folcloriștilor și lingviștilor (Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu, Mihai Coman) au arătat că „Ler” este un strigăt ritualic traco-dacic, posibil legat de zeul trac al vegetației și renașterii, similar lui Dionysos sau Sabazios.
La fel, expresii ca „florile dalbe, flori de măr” sau „a înflorit mărul în mijlocul casei” nu au nicio legătură cu peisajul iernatic al Palestinei, dar au legătură directă cu mitul renașterii primăverii și al pomului cosmic – axa lumii – care apare în mitologiile indo-europene și în special în cele balcanice.
3. Steaua – nu doar simbolul Bethleemului
Steaua pe care o purtăm în colindat este astăzi interpretată exclusiv ca steaua care i-a călăuzit pe magi. Însă în Europa precreștină, steaua cu șapte sau opt colțuri era simbolul Soarelui și al renașterii sale după solstițiul de iarnă. La daci, cultul Soarelui era extrem de important, iar colindatul cu steaua este, de fapt, o ceremonie de reînnoire a luminii și a timpului.
Chiar și obiceiul de a se colinda în noaptea de 24 spre 25 decembrie are legătură cu solstițiul de iarnă (21-22 decembrie la calendarul iulian, folosit până în 1924 în România). Creștinismul a suprapus Nașterea Domnului peste sărbătoarea romană a lui Sol Invictus – Soarele Neînvins – și peste vechile sărbători agrare locale.
4. De ce Biserica a acceptat (și chiar încurajat) colindele?
Spre deosebire de alte tradiții păgâne pe care le-a combătut vehement, Biserica Ortodoxă a fost surprinzător de îngăduitoare cu colindele. Motivul este simplu: colindatul era deja profund înrădăcinat în sufletul poporului și era imposibil de eradicat. Soluția genială a fost aceea de a le „boteza”: s-a păstrat structura rituală, dansul, mascații, dar textele au fost treptat creștinizate.
Astfel, în loc de urări de belșug agrar și fertilitate, au apărut urări legate de nașterea lui Iisus. Dar dacă ascultăm cu atenție colindele arhaice din Maramureș, din zona Bistriței, din Bucovina sau din satele izolate din Apuseni, vom auzi încă versuri care nu au nicio legătură cu Evangheliile: „S-a scuturat mărul în mijlocul casei / Și-a ieșit o fată cu nouă fuste” sau „Stăpânul casei să trăiască / Să trăiască ca bradul, ca merii, ca perii”.
5. Colinda – un tezaur viu al identității românești
Astăzi, când globalizarea tinde să uniformizeze totul, colindele rămân una dintre cele mai puternice dovezi ale continuității noastre culturale. Ele nu sunt doar cântece de Crăciun. Sunt un ritual străvechi de trecere, un dialog între vii și morți, între om și natură, între vechi și nou.
Când un copil din ziua de azi merge cu „Steaua” sau când un grup de colindători bătrâni din Maramureș intonează „O, ce veste minunată”, ei nu fac doar un act religios. Fără să știe, ei reactualizează un ritual pe care strămoșii lor daci îl săvârșeau cu mii de ani în urmă, în jurul focurilor de solstițiu, pentru a chema lumina și viața înapoi în lume.
Așadar, data viitoare când auzi colindători la ușă, primește-i nu doar cu cozonac și vin fiert, ci și cu gândul că, printr-un miracol al memoriei colective, tocmai ți-au adus în casă un fragment viu din istoria profundă a neamului nostru.
Crăciun cu rădăcini vechi și cer senin!