Ana Ipătescu – eroina Revoluției de la 1848 uitată de istorie

În panteonul eroilor români din secolul al XIX-lea, numele Anei Ipătescu apare rar, aproape timid, de parcă istoria însăși ar fi ezitat să-i acorde locul cuvenit. Și totuși, în iunie 1848, pe podul Mogoșoaiei din București, o femeie de 39 de ani, îmbrăcată în rochie neagră și cu pistolul la brâu, a condus o coloană de revoluționari și a oprit cu propriul trup gloanțele destinate bărbaților pe care îi apăra. A fost momentul în care curajul ei a salvat probabil întreaga mișcare revoluționară valahă de la un eșec sângeros. Cine a fost, de fapt, Ana Ipătescu și de ce memoria ei a fost atât de sistematic ștearsă?

O copilărie între cărți și idealuri

Născută Ana Ghiuler, la 1809, într-o familie de negustori aromâni înstăriți din București, Ana a avut parte de o educație aleasă pentru standardele epocii. Vorbea fluent franceza, greaca și germana, citea cu pasiune literatura iluministă și coresponda cu intelectuali din generația pașoptistă. S-a căsătorit tânără cu Nicolae Ipătescu, un mic funcționar public cu vederi liberale, și împreună au transformat casa lor de pe strada Covaci într-un adevărat salon revoluționar. Acolo se întâlneau Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti și alți tineri care visau să răstoarne domnia regulamentară și să instaureze o Românie modernă.

Ana nu era doar gazdă. Lua notițe, traducea proclamații, organiza tipărirea manifestelor și, mai ales, punea la cale strategii. Când bărbații ezitau, ea îi împingea înainte cu o hotărâre care îi impresiona chiar și pe cei mai radicali.

19 iunie 1848: ziua care a schimbat totul

După proclamarea Islazului și venirea guvernului provizoriu la București, reacțiunea boierească și intervenția otomană au devenit iminente. La 19 iunie, trupele regulate ale domnitorului Gheorghe Bibescu, secondate de arnăuți și de pompieri, au încercat să înăbușe revoluția în sânge. Revoluționarii au fost prinși într-o capcană pe podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei).

Atunci a apărat Ana Ipătescu.

Înconjurată de câțiva tineri înarmați precar, ea a înaintat singură spre linia soldaților, strigând: „Opriți-vă! Nu trageți în frații voștri!”. Surprinsă de curajul unei femei, comandantul otoman a dat ordin să se oprească focul. În minutele de cumpănă care au urmat, Ana a negociat eliberarea prizonierilor revoluționari (printre care se aflau și Bălcescu și frații Golescu) și a obținut retragerea temporară a trupelor regulate. Gestul ei a salvat revoluția în cea mai critică clipă a sa.

Ziarele vremii au numit-o „Jeanne d’Arc a românilor”. Ion Ghica scria: „Fără Ana Ipătescu, revoluția din 1848 ar fi murit în acea zi de iunie pe podul Mogoșoaiei”.

Exilul și uitarea

După înfrângerea revoluției în septembrie 1848, Ana Ipătescu a luat drumul exilului împreună cu soțul ei. Au trecut prin Constantinopol, Viena, Paris. A trăit modest, dar demn, refuzând orice ajutor material care i-ar fi putut compromite idealurile. A murit la 13 martie 1875, la doar 66 de ani, în casa fiicei sale din București, după ce se întorsese în țară în ultimii ani ai vieții.

De ce a fost uitată?

Motivele sunt multiple și dureroase. În primul rând, societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX era profund patriarhală. O femeie care purtase arme și condusese bărbați pe câmpul de luptă nu se potrivea în imaginea „îngerului de la vatră” promovată de literatura și manualele epocii. Apoi, după 1948, regimul comunist a preferat să evidențieze figuri proletare sau bărbătești „corecte politic”, iar o femeie din clasa mijlocie, educată și liberală, nu se încadra în schema ideologică. Statuia ei, ridicată în 1968 în Piața Română, a fost mutată în 2006 într-un loc secundar, lângă Biserica Kretzulescu, ca și cum cineva s-ar fi temut încă de forța simbolică a privirii ei.

Redescoperirea unei eroine

Astăzi, când vorbim tot mai mult despre recuperarea memoriei feminine în istorie, Ana Ipătescu revine încet-încet în atenția publicului. Cărți recente, expoziții și conferințe încearcă să-i redea locul meritat. Pentru că povestea ei nu este doar una de curaj excepțional, ci și una despre costul personal al libertății: o femeie care și-a sacrificat liniștea, familia, sănătatea pentru un ideal în care credea profund.

Într-o Românie care încă își caută eroii adevărați, Ana Ipătescu ne amintește că revoluțiile nu se fac doar cu discursuri și arme, ci și cu inimă. Și că uneori, cea mai puternică armă este refuzul de a accepta nedreptatea – chiar și atunci când ești doar o femeie într-o rochie neagră, în mijlocul unei mulțimi înspăimântate.

Poate că a venit timpul să-i dăm înapoi podul Mogoșoaiei. Cel puțin în memoria noastră colectivă.