Ce nu ți s-a spus niciodată despre originea Sfinxului din Bucegi

Munții Bucegi ascund una dintre cele mai enigmatice formațiuni naturale din România: Sfinxul. La 2.216 metri altitudine, pe platoul Bucegi, această stâncă ciudată seamănă uluitor cu chipul unui om care privește spre cer. De zeci de ani, mii de turiști vin aici atrași de legenda potrivit căreia ar fi fost cioplit de mâna omului în timpuri străvechi, poate chiar de daci sau de o civilizație și mai veche.

Dar ce spune știința despre el? Și de ce persistă atât de puternic ideea că Sfinxul ar fi artificial? Hai să lămurim lucrurile cu calm, cu date și cu o doză sănătoasă de scepticism.

1. Cum s-a format, de fapt, Sfinxul

Sfinxul din Bucegi este un tor (formațiune stâncoasă izolată) format prin eroziune diferențiată. Rocile din zonă sunt conglomerate – un fel de „beton natural” alcătuit din pietricele prinse într-o matrice mai moale. În timp, vântul, înghețul-dezghețul și apa au erodat mai repede părțile moi, lăsând în urmă blocurile mai dure de conglomerate care formează astăzi „capul” și „gâtul” Sfinxului.

Geologii de la Universitatea București și de la Institutul Geologic al României au studiat formațiunea încă din anii ’30 și au ajuns la aceeași concluzie: este 100 % naturală. Nu există urme de daltă, de șlefuire artificială sau de intervenție umană organizată. Forma de „chip uman” este rezultatul pareidoliei – tendința creierului nostru de a vedea chipuri acolo unde nu sunt neapărat.

2. De ce pare totuși cioplit?

Unghiul perfect de observație. Sfinxul arată ca un chip uman doar dintr-un singur punct precis, de pe traseul Jepilor Mici, la aproximativ 2.200 m. Dacă te miști doar câțiva metri la stânga sau la dreapta, asemănarea dispare complet. Asta e un indiciu puternic că forma este întâmplătoare: un sculptor antic ar fi vrut să fie vizibil din mai multe unghiuri.

Lumina. La apus, în anumite zile de vară, razele soarelui lovesc stânca exact în așa fel încât umbrele accentuează „ochii”, „nasul” și „buzele”. Fotografiile făcute în acele momente sunt cele care au alimentat legendele.

3. Legendele și ipotezele alternative

Cea mai cunoscută teorie „alternativă” vine din anii ’90-2000 și îl are în centru pe Radu Cinamar (pseudonim), care vorbea despre „tuneluri energetice” sub Bucegi și despre Sfinx ca fiind un „marker” al unei civilizații avansate de acum 30.000–50.000 de ani. Aceste povești au circulat masiv pe internet și au fost preluate de televiziuni și cărți senzaționale.

Din păcate, niciuna dintre aceste afirmații nu a fost susținută vreodată cu dovezi verificabile: nici fotografii, nici măsurători, nici artefacte. Cercetătorii care au încercat să verifice au găsit doar… stâncă și mușchi.

O altă ipoteză frecventă: dacii l-ar fi „ajutat” puțin pe natură, șlefuindu-l simbolic. Din nou, nu există niciun indiciu arheologic. Dacii au lăsat sanctuare circulare, ceramică, monede și urme clare de prelucrare a pietrei în zeci de locuri din munți. La Sfinx nu există nimic similar.

4. Sfinxuri naturale în toată lumea

Sfinxul din Bucegi nu este unic. Fenomenul se repetă peste tot unde există conglomerate sau gresii:

• Sfinxul din Ciucaș (județul Prahova)
• Babele (tot în Bucegi)
• Sfinxul din Parcul Național Yellowstone (SUA)
• Sfinxul din Munții Harz (Germania)
• „Old Man of the Mountain” din New Hampshire (căzut în 2003)

Toate sunt perfect naturale și toate au generat legende locale.

5. De ce ne place atât de mult ideea că e artificial?

Pentru că suntem oameni. Avem nevoie de mister, de povești mai mari decât noi. Un bloc de piatră care seamănă cu un chip la 2.200 m altitudine e o invitație deschisă la visare. Și asta e perfect în regulă.

Sfinxul nu trebuie să fie cioplit de daci sau de extratereștri ca să fie special. E suficient că există, că a rezistat milioane de ani de vânt și ger, că ne face să ridicăm privirea și să ne întrebăm lucruri.

Data viitoare când urci la Sfinx, lasă-te purtat de frumusețea locului. Fotografiază-l la apus, povestește-le copiilor legenda pe care o preferi, dar ține minte și adevărul științific: este una dintre cele mai frumoase glume pe care natura i-a jucat-o omului.

Și poate că asta îl face și mai magic.