Cum a fost pierdut Tezaurul României în Rusia: o poveste de aur, război și un secol de tăcere

În august 1916, când Primul Război Mondial bătea la porțile României, guvernul de la București a luat una dintre cele mai dramatice decizii din istoria sa: să trimită întregul Tezaur al țării peste graniță, la Moscova, „spre păstrare temporară”. Au plecat atunci, în două tranșe (decembrie 1916 și iulie-august 1917), 91,5 tone de aur fin (monede și lingouri), bijuterii ale Coroanei, arhivate ale Academiei Române, documente istorice, tablouri de mare valoare, arhiva Băncii Naționale și chiar coroana reginei Maria. Valoarea totală estimată astăzi depășește cu mult 10 miliarde de euro doar pentru aur, fără a pune la socoteală valoarea istorică și sentimentală.

Și totuși, după mai bine de 100 de ani, aproape nimic nu s-a întors acasă.

Contextul: de ce am trimis aurul la ruși?

România intrase în război alături de Antantă (Franța, Marea Britanie, Rusia) cu speranța de a-și împlini visul de unire. Însă armata română a fost zdrobită în doar câteva luni. Germanii, austro-ungarii și bulgarii au ocupat două treimi din țară, inclusiv Bucureștiul. Guvernul s-a refugiat la Iași, iar capitala financiară a țării risca să cadă în mâinile Puterilor Centrale.

Singura soluție părea Rusia țaristă, aliat oficial. La 13 decembrie 1916 s-a semnat un protocol între ministrul de finanțe Emil Costinescu și ambasadorul rus la Iași, Stanislav Poklevski-Kozell. Documentul era însă vag: Rusia „garanta” păstrarea tezaurului, dar nu preciza nici locul exact, nici termenul de restituire, nici sancțiunile în caz de pierdere. Practic, România a dat aurul pe încredere.

Cele două transporturi

• Prima tranșă (decembrie 1916): 17,5 tone de aur (în mare parte monede de 20 de lei cu chipul regelui Carol I) + obiecte de patrimoniu. Trenul blindat a ajuns la Moscova și aurul a fost depus în Sala Armelor din Kremlin.
• A doua tranșă (iulie-august 1917): 74 de tone de aur + tot ce mai rămăsese valoros la Banca Națională și la casele de economii. De data aceasta, din cauza haosului pre-revoluționar, o parte din valori au fost trimise la Kremlin, iar o parte au rămas în filiala Băncii de Stat din Moscova.

Total: 91,5 tone aur fin (echivalentul a circa 188.000 de lingouri de astăzi) și peste 1.700 de lăzi cu bunuri culturale.

Ce s-a întâmplat apoi?

1917 a fost anul în care totul s-a prăbușit:

• Februarie: Revoluția care l-a răsturnat pe țarul Nicolae al II-lea.
• Octombrie: Bolșevicii lui Lenin iau puterea.
• Decembrie 1917: Rusia semnează armistițiul cu Germania și iese din război.
• 13 ianuarie 1918: Lenin semnează un decret prin care „naționalizează” toate depozitele de aur din țară, inclusiv pe cele străine.

România a protestat imediat. Regele Ferdinand a trimis note diplomatice, Ion I.C. Brătianu a cerut returnarea, dar răspunsul sovietic a fost clar: „Tezaurul aparține poporului rus pentru că a fost adus pe teritoriul său și pentru că România a devenit, între timp, dușman” (după ce România a semnat pace separată cu Germania în mai 1918, pace pe care apoi a denunțat-o).

Au returnat rușii ceva?

Da, dar foarte puțin și doar ca gest politic:

• 1935: 17 cutii cu obiecte de patrimoniu (tablouri, manuscrise, covoare).
• 1956: sub presiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în contextul destinderii post-Stalin, URSS returnează o parte din bunurile culturale (inclusiv Tezaurul de la Pietroasa, dar fără aur). Coroana reginei Maria și bijuteriile ei personale au venit înapoi abia atunci.

Aurul propriu-zis? Zero grame.

De ce nu l-am recuperat niciodată?

1. Lipsa unui tratat clar de restituire (protocolul din 1916 nu era suficient de solid juridic).
2. Schimbarea regimului în Rusia: bolșevicii nu s-au considerat succesori legali ai Rusiei țariste.
3. Războiul Rece: România comunistă nu a vrut să riște relațiile cu „marele frate” sovietic.
4. După 1991: Rusia post-sovietică a invocat prescripția și faptul că „datoria istorică” a fost achitată prin returnarea bunurilor culturale din 1956.
5. Poziția oficială actuală a Moscovei: „Problema tezaurului este închisă definitiv”.

Ce mai sperăm astăzi?

Din 1990 încoace, România ridică problema la fiecare întâlnire bilaterală. Există o Comisie româno-rusă de istorie care se întrunește periodic, dar progresele sunt nule. În 2019, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere Rusiei să restituie tezaurul, dar Moscova a ignorat-o.

În subsolurile Băncii Naționale a României mai există încă o cameră goală, cu placă memorială: „Aici a fost păstrat Tezaurul României trimis la Moscova în anii 1916-1917”. Este una dintre cele mai tăcute și mai dureroase încăperi din istoria noastră.

Povestea Tezaurului nu este doar despre aur pierdut. Este despre încredere trădată între aliați, despre haosul care înghite totul, despre cum istoria scrie uneori facturi pe care nimeni nu vrea să le plătească. 91,5 tone de aur zac probabil și astăzi undeva în rezervele Rusiei (sau au fost topite demult), iar noi continuăm să numărăm anii și să sperăm că, într-o zi, dreptatea istorică va birui.

Până atunci, rămâne una dintre cele mai fascinante și mai triste povești pe care le spunem când vine vorba despre „ce-ar fi fost dacă…”.