Legenda femeii care a dispărut în lumină în fața martorilor

În inima satului străvechi Văratec, ascuns între dealurile verzi ale Moldovei, circulă de generații o poveste care încă mai face inimile să bată mai tare. Nu e vorba de o simplă legendă populară, ci de un eveniment consemnat cu lux de amănunte de martori demni de încredere, petrecut în anul 1897, într-o seară de toamnă târzie, când cerul era limpede și luna plină arunca o lumină argintie peste toată valea.

Se spune că protagonista acestei întâmplări incredibile era o tânără văduvă pe nume Ecaterina, în vârstă de doar 34 de ani. O femeie frumoasă, cu ochii de un căprui cald și o blândețe care îi cucerea pe toți, Ecaterina trăia singură într-o căsuță modestă de la marginea satului. După moartea soțului, survenită într-un accident la pădure, ea își găsise alinarea în rugăciune și în faptele bune. Oamenii o numeau „maica Ecaterina”, deși nu luase voturi monahale, pentru că petrecea ore întregi la mănăstirea Văratec, ajutând călugărițele și îngrijind bolnavii.

În seara de 17 octombrie 1897, Ecaterina a fost văzută ultima oară mergând spre poiana din deal, un loc numit de localnici „La Crucea Veche”. Acolo se afla o cruce de lemn înnegrită de timp, ridicată cu secole în urmă în memoria unor pelerini care pieriseră într-o iarnă grea. Era un loc de reculegere, dar și unul încărcat de superstiții: se spunea că în nopțile cu lună plină, sufletele celor drepți pot fi chemate direct în Împărăție.

Cinci săteni – trei femei și doi bărbați – au declarat sub jurământ, ani mai târziu, că au urmărit-o de la distanță pe Ecaterina, îngrijorați că merge singură noaptea. Când a ajuns în poiană, femeia s-a oprit în fața crucii, și-a făcut semnul crucii de trei ori și a început să se roage cu voce joasă, dar clară. Martorii, ascunși după un pâlc de aluni, au rămas înmărmuriți de ceea ce au văzut în continuare.

Mai întâi, aerul a început să vibreze ușor, ca și cum o căldură nevăzută s-ar fi ridicat din pământ. Apoi, în jurul Ecaterinei a apărut o lumină blândă, aurie, care nu semăna deloc cu reflexia lunii. Lumina creștea treptat în intensitate, învăluind-o complet pe femeie, ca un cocon strălucitor. Unul dintre martori, bătrânul Ion a lui Gheorghe, povestea că în acel moment a simțit un miros dulce, de tămâie și de flori de tei, deși era toamnă târzie și niciun tei nu înflorea.

Când lumina a devenit orbitoare, Ecaterina și-a ridicat privirea spre cer și a rostit cu voce limpede: „Primește-mă, Doamne, căci am terminat alergarea.” În clipa următoare, în fața ochilor celor cinci martori, silueta ei s-a dizolvat literalmente în lumină – nu a căzut, nu a dispărut brusc, ci a devenit una cu acea strălucire, până când nu a mai rămas nimic. Doar crucea veche și iarba ușor arsă într-un cerc perfect în jurul locului unde stătuse ea.

Martorii au fugit în sat cuprinși de spaimă și evlavie în același timp. Au povestit totul stareței de la Văratec, care a trimis imediat o delegație să cerceteze locul. Nu s-a găsit niciun trup, nicio urmă de îmbrăcăminte, nimic. Doar cercul acela de iarbă pârlită și o liniște profundă, de parcă însăși natura își ținea respirația.

Stareța, o femeie cu multă carte și discernământ, a notat totul într-un caiet care se păstrează și astăzi în arhiva mănăstirii. Ea a scris atunci: „Dacă este voia lui Dumnezeu să ia un suflet în chip văzut, pentru întărirea credinței celor rămași, atunci să fie binecuvântat Numele Lui. Ecaterina a fost o femeie curată, care a trăit ca o mireasă a lui Hristos fără să fie călugăriță. Poate că Domnul a vrut să ne arate că sfințenia nu ține de rasă sau de veșminte, ci de inimă.”

Povestea s-a răspândit rapid, ajungând până la Iași și chiar la București. Unii au numit-o „răpirea în lumină a Ecaterinei din Văratec” și au comparat-o cu înălțarea profetului Ilie sau cu luarea la cer a Maicii Domnului. Alții, mai sceptici, au încercat să găsească explicații raționale – fulger globular, halucinație colectivă, poate chiar o sinucidere ingenioasă. Dar niciuna dintre aceste teorii nu a rezistat în fața detaliilor concordante ale celor cinci martori, care și-au păstrat povestea neschimbată până la moarte.

Astăzi, poiana „La Crucea Veche” este un loc de pelerinaj discret. Oamenii vin acolo mai ales în octombrie, lasă flori și aprind lumânări. Unii spun că în anumite seri, când luna e plină și aerul e curat, se mai simte acel miros dulce de tămâie și tei. Iar cei care au răbdare să stea în liniște povestesc că aud, foarte slab, o voce de femeie care șoptește: „Nu vă temeți… totul e lumină.”

Fie că o privim ca pe un miracol, ca pe o enigmă a sufletului uman sau pur și simplu ca pe una dintre cele mai frumoase povești ale credinței românești, legenda Ecaterinei rămâne vie. Ne amintește că, din când în când, cerul coboară atât de aproape de pământ încât granița dintre văzut și nevăzut devine subțire ca o rază de lumină. Și că, poate, într-o zi, și noi vom fi destul de curați ca să pășim prin ea.