Oamenii nu sunt ceea ce par – o incursiune filosofică în labirintul aparențelor

Puțini dintre noi ne-am oprit vreodată cu adevărat să ne întrebăm: ce anume vedem, de fapt, când privim o altă ființă umană? Zâmbetul politicos de la recepție, privirea sigură a celui care ține un discurs, tăcerea aparent rece a vecinului de scară, entuziasmul debordant al prietenului de pe rețele… Sunt acestea persoane? Sau sunt doar măști bine exersate, proiecții, interfețe, straturi de protecție, costume sociale purtate cu mai multă sau mai puțină convingere?

Filosofia occidentală ne-a avertizat încă de la începuturi că omul este o ființă profund problematică în raport cu adevărul despre sine și despre ceilalți.

Platon vorbea despre peștera umbrelor – noi vedem doar siluete proiectate pe perete, nu realitatea însăși. Dar ceea ce uităm deseori este că și semenii noștri sunt, în mare parte, prizonieri ai aceleiași peșteri. Și ei își văd propria umbră mișcându-se pe perete și cred că aceea sunt ei.

Mai târziu, în secolul al XVII-lea, Pascal avea să formuleze una dintre cele mai tăioase observații despre condiția umană:

„Omul este atât de făcut încât, atunci când vrea să se arate, se ascunde.”

Ce înseamnă asta? Că atunci când încercăm cel mai mult să fim „autentici”, „deschiși”, „sinceri”, tocmai atunci punem în scenă cea mai elaborată mască. Autenticitatea devine ea însăși o performanță.

Soren Kierkegaard merge și mai departe și vorbește despre cele trei stadii ale existenței: estetic, etic și religios. În stadiul estetic (în care trăiește marea majoritate a oamenilor contemporani), omul este un actor care își schimbă rolurile în funcție de public. Nu există un „eu” stabil în spatele măștilor – există doar o serie de măști care se succed cu o anume eleganţă sau, dimpotrivă, cu disperare.

Dar poate cea mai tulburătoare perspectivă modernă îi aparține lui Jean-Paul Sartre. Pentru el, privirea celuilalt este terifiantă tocmai pentru că ne transformă instantaneu dintr-un subiect liber într-un obiect. Când cineva mă privește, eu încetez să mai fiu pură libertate și devin „ceva” pentru celălalt: „tipul cu cămașa verde”, „fata care zâmbește forțat”, „domnul nervos din metrou”. În acel moment, ființa mea devine prizonieră în percepția celuilalt.

Și iată paradoxul: pentru a ne apăra de această reducere la obiect, noi înșine fabricăm măști. Măștile devin armele noastre de autoapărare ontologică.

Astăzi, în era digitală, mecanismul a atins cote industriale. Fiecare poză, fiecare story, fiecare comentariu inteligent, fiecare răspuns bine gândit reprezintă o mică operă de ficțiune auto-creată. Nu e neapărat răutate – e supraviețuire. Trăim într-o lume în care a fi văzut înseamnă a fi judecat în permanență, iar judecata permanentă cere o regie permanentă.

Totuși, dincolo de toate aceste straturi, ceva tot mai pulsează. Ceva care scapă controlului, care se strecoară printre fisurile măștii, care apare în momentele de epuizare, în clipele de criză autentică, în gesturile necontrolate, în lacrimile care nu mai pot fi oprite, în râsul care izbucnește prea tare și prea nepotrivit.

Acest ceva nu e neapărat „sufletul” în sensul clasic (deși unii încă mai speră că există așa ceva). E mai degrabă nucleul viu, haotic, contradictoriu, incomplet, vulnerabil, care încă mai există în spatele tuturor rolurilor învățate.

Și tocmai aici se naște o posibilitate rară și prețioasă: întâlnirea reală cu celălalt. Nu întâlnirea cu masca lui bine lustruită, nici cu masca mea atent construită, ci momentul în care, pentru câteva secunde sau minute, amândoi uităm (sau eșuăm) să ne mai jucăm rolul.

Aceste clipe sunt rare. Sunt fragile. De multe ori fac rău. Dar sunt singurele în care se produce ceva ce seamănă cu adevărul uman.

Poate că adevărata maturitate nu constă în a găsi „cine suntem cu adevărat” (căci probabil că nu există un singur răspuns stabil), ci în capacitatea de a suporta, cu blândețe și luciditate, faptul că oamenii – inclusiv noi înșine – nu sunt niciodată pe de-a-ntregul ceea ce par. Și că, tocmai în această imposibilitate de a fi complet transparenți, se ascunde una dintre cele mai profunde frumuseți ale condiției umane.

Pentru că, în cele din urmă, poate că nu suntem făcuți să fim văzuți până în străfund. Poate că suntem făcuți să ne ghicim unii pe alții, cu delicatețe, cu aproximări generoase, cu răbdare infinită… și cu puțin noroc.

Și cine știe? Poate că tocmai această imposibilitate de a ne cunoaște deplin este ceea ce face ca fiecare întâlnire adevărată să aibă gustul miracolului.