Știai că unele tradiții Românești au origini mai vechi decât Biblia?

Da, ai citit bine. În timp ce Biblia, așa cum o cunoaștem astăzi, a fost definitivată în primele secole ale erei creștine, multe dintre obiceiurile pe care le considerăm „tipic românești” își au rădăcinile în vremuri mult mai îndepărtate – în perioada geto-dacilor, ba chiar în epoca bronzului sau în cultura Cucuteni. Nu e vorba de simple supraviețuiri folclorice, ci de un adevărat tezaur de simboluri și practici care au traversat milenii, adaptându-se, dar păstrându-și esența. Hai să explorăm împreună câteva dintre ele, cu respect pentru strămoșii noștri și cu o curiozitate de detectiv al istoriei.

1. Mărțișorul – cadoul primăverii care sfida calendarul roman

Cel mai cunoscut simbol al lunii martie nu este doar un fir roșu-alb cu ciucuri. Arheologii au descoperit la Pietrosă, în celebrul „Cloșca cu puii de aur”, mici pandantive în formă de romb și cruciuliță datate secolele IV-V d.Hr. – aproape identice cu mărțișoarele de azi. Dar povestea merge mai departe: în cultura Vinča (5500–4500 î.Hr.), una dintre cele mai vechi din Europa, apar aceleași motive geometrice. Roșul și albul nu erau culori alese la întâmplare; ele reprezentau sângele vieții și puritatea zăpezii, un dialog între moarte și renaștere. Când primim un mărțișor, de fapt, primim o bucățică de istorie de 7000 de ani.

2. Sânzienele – noaptea în care cerul se deschide

În noaptea de 23 spre 24 iunie, fetele culeg flori de sânziene și le pun sub pernă ca să-și viseze ursitul. Superstiție? Poate pentru unii. Dar ritualul are corespondent în sărbătorile trace ale zeiței Bendis, „Doamna sălbatică a lunii”, celebrată cu focuri și dansuri în cerc. Herodot vorbea despre tracii care „se urcă pe munte și aprind focuri pentru zei”. Astăzi, în satele din Maramureș sau Bucovina, oamenii încă aprind focuri de Sânziene și sar peste ele pentru purificare – exact același gest pe care îl făceau strămoșii lor acum 2500 de ani. Creștinismul a suprapus sărbătoarea Nașterii Sf Ioan Botezătorul, dar nucleul păgân a rămas intact.

3. Colindul – mai mult decât o urare de Crăciun

Colindele românești nu sunt doar cântece. Ele sunt adevărate poeme epice în miniatură. „Steaua sus răsare” sau „Leru-i ler” conțin versuri care nu au echivalent în colindele altor popoare creștine. De unde vin? Din ritualurile de înmormântare și renaștere ale zeului Zamolxis. În colindul „Viflaimule”, apare motivul cerbului cu coarne de aur care aduce sufletul mortului înapoi – un simbol geto-dacic clar, preluat din mitologia lor solară. Când copiii bat la ușă și primesc covrigi sau mere, ei refac, fără să știe, un ritual de trecere între lumea viilor și cea a strămoșilor, vechi de cel puțin 2000 de ani.

4. Dragobetele – Valentine’s Day-ul dacic

În timp ce lumea sărbătorește Sfântul Valentin pe 14 februarie, în România există Dragobete, pe 24 februarie. Cine a fost Dragobete? Un tânăr frumos, fiu al Babei Dochia, protector al păsărilor și al dragostei. Numele vine din „traco-dacic” dragu-biti – „a fi drag”. În satele oltenești, fetele încă „se logodesc cu natura” alergând prin pădure și atingând primul copac înflorit. Este un ritual de fertilitate identic cu cele descrise de arheologi în sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa.

5. Baba Dochia și cele 9 cojoace – meteorologie străveche

Legenda spune că Baba Dochia își leapădă cele 9 cojoace între 1 și 9 martie, aducând primăvara. Pare un basm. Dar este, de fapt, un calendar agricol perfect. Perioada 1-9 martie corespunde exact cu topirea treptată a zăpezii în Carpați, observată de păstori cu mii de ani în urmă. Cojoacele sunt straturi de gheață, iar zilele alternante de ger și dezgheț sunt explicate cu o precizie uimitoare. Meteorologii moderni recunosc că „zilele Babei Dochia” sunt un fenomen real, nu doar o poveste.

De ce contează toate astea?

Pentru că ele ne arată că identitatea românească nu a început odată cu creștinarea din secolul al IX-lea sau cu statul modern. Ea s-a țesut lent, timp de milenii, din straturi succesive: cultură Cucuteni, civilizație tracică, geto-dacică, romană, slavă, creștină. Fiecare generație a adăugat ceva, dar nucleul a rămas. Când purtăm ie, când colindăm, când legăm un mărțișor, nu doar respectăm o tradiție – o reactivăm. Și asta e magie pură.

Așadar, data viitoare când cineva îți spune că „tradițiile sunt depășite”, zâmbește și spune-i că unele dintre ele sunt mai vechi decât cărțile sfinte ale lumii. Și că încă funcționează. Pentru că un popor care își cunoaște rădăcinile adânci nu se clatină niciodată.