Ce spunea Herodot despre geți și de ce îi considera „cei mai viteji dintre traci”
În vasta sa operă Istorii, considerată fundamentul istoriografiei occidentale, Herodot din Halicarnas (aproximativ 484–425 î.Hr.), supranumit „părintele istoriei”, oferă una dintre primele mărturii detaliate despre popoarele din regiunea Dunării de Jos. Printre acestea, geții – un popor tracic înrudit strâns cu dacii de mai târziu – ocupă un loc deosebit. În Cartea a IV-a (Melpomene), dedicată în mare parte expediției regelui persan Darius I împotriva sciților (aproximativ 513 î.Hr.), Herodot îi descrie pe geți cu o admirație evidentă, numindu-i „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
Această caracterizare, devenită celebră, apare în contextul campaniei militare persane. Darius, în marșul său spre nordul Mării Negre, traversează Tracia și supune mai multe triburi trace fără rezistență semnificativă. Totuși, geții aleg să se opună. Herodot notează: „Înainte de a ajunge la Istru [Dunăre], Darius îi supune mai întâi pe geții care se cred nemuritori. Tracii din Salmydessos și cei de deasupra orașelor Apollonia și Mesembria […] s-au predat lui Darius fără luptă; dar geții, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a i se împotrivi], au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”.
De ce îi consideră Herodot „cei mai viteji”? Vitejia (andreiotatoi în greaca originală) nu se referă doar la curajul în luptă, ci și la o atitudine neclintită în fața unui inamic copleșitor. Spre deosebire de alte triburi trace care se supun imediat, geții aleg confruntarea directă, chiar dacă aceasta duce la înfrângere rapidă. Această rezistență, deși „nesăbuită” în ochii istoricului grec (care judecă pragmatic șansele de succes), evidențiază un spirit războinic profund, o demnitate care refuză umilința capitulării. În lumea antică, unde supunerea era adesea o strategie de supraviețuire, alegerea geților de a lupta până la capăt reprezintă un act de eroism pur.
Cea de-a doua calitate, „cei mai drepți” (nomimotatoi – cei mai respectuoși față de legi și dreptate), completează portretul. Herodot sugerează astfel o societate cu un cod moral elevat, în contrast cu alte triburi trace descrise uneori ca fiind mai puțin disciplinate sau predispuse la practici considerate „barbare” de greci. Dreptatea geților se manifestă și în credințele lor religioase, care îi deosebesc de restul tracilor.
Un element central în descrierea lui Herodot este credința geților în nemurirea sufletului, legată de zeul Zalmoxis (sau Salmoxis). Geții „se cred nemuritori” (athanatizontes), considerând că moartea nu este un sfârșit, ci o trecere către o existență superioară alături de divinitate. Herodot detaliază un ritual impresionant: la fiecare cinci ani, geții aleg prin sorți un mesager pe care îl aruncă în sulițe ascuțite. Dacă moare, semnalul este favorabil zeului; dacă supraviețuiește, mesagerul este considerat nedemn. Acest act extrem demonstrează o lipsă totală a fricii de moarte – o trăsătură care, în opinia istoricului, explică vitejia lor excepțională. Curajul geților nu vine dintr-o nebunie oarbă, ci dintr-o convingere profundă că sufletul este etern, eliberându-i de teamă și făcându-i de neînfrânt în spirit, chiar dacă înfrânți fizic.
Această credință în nemurire, atribuibilă învățăturilor lui Zalmoxis – prezentat de Herodot ca un fost sclav eliberat al lui Pitagora, care ar fi adus idei filosofice grecești în Tracia –, ridică geții deasupra celorlalți traci. Ei nu doar luptă cu îndârjire, ci o fac cu o seninătate filosofică, transformând moartea în victorie spirituală.
Portretul lui Herodot nu este lipsit de nuanțe. Deși admirativ, istoricul grec rămâne ancorat în perspectiva elenă: rezistența geților este „nesăbuită”, iar unele obiceiuri trace (cum ar fi cele descrise în Cartea a V-a) sunt văzute ca primitive. Totuși, distincția acordată geților rămâne unică și pozitivă, influențând percepția ulterioară asupra strămoșilor geto-dacilor.
Astăzi, cuvintele lui Herodot continuă să inspire, amintindu-ne de un popor care, în fața unui imperiu copleșitor, a ales demnitatea și credința în locul supunerii. „Cei mai viteji și mai drepți dintre traci” nu reprezintă doar o laudă antică, ci o mărturie perenă a curajului moral și spiritual care definește rezistența umană în momentele critice ale istoriei.