Cum a fost instaurat comunismul în România: cum a fost pierdută libertatea

Istoria României moderne este marcată de momente de profundă transformare, unele aducătoare de speranță, altele de suferință îndelungată. Perioada instaurării regimului comunist, între 1944 și 1947, reprezintă unul dintre acele capitole dramatice în care o națiune și-a pierdut treptat libertățile fundamentale, sub presiunea unor forțe externe și interne. Acest proces nu a fost unul brusc, ci unul calculat, pas cu pas, care a transformat o societate democratică, deși fragilă după al Doilea Război Mondial, într-un stat totalitar subordonat ideologiei comuniste. Este o poveste despre pierderea treptată a drepturilor cetățenești, despre manipulare și represiune, dar și despre rezistența umană în fața opresiunii.

Contextul istoric: umbrele războiului și influența sovietică

Al Doilea Război Mondial a lăsat România într-o poziție vulnerabilă. Actul de la 23 august 1944, prin care Regele Mihai I a ordonat arestarea mareșalului Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, a fost un gest curajos menit să scurteze războiul și să salveze vieți. Totuși, acest act a deschis poarta influenței Uniunii Sovietice. Armata Roșie a ocupat teritoriul românesc, iar acordurile internaționale, precum cel de la Yalta sau înțelegerea informală dintre Churchill și Stalin din 1944, au plasat România în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Partidul Comunist Român (PCR), o formațiune marginală înainte de război, cu doar circa 1.000 de membri în 1944, a beneficiat enorm de sprijinul sovietic. Consilieri sovietici, finanțare și presiuni militare au propulsat PCR-ul în prim-planul vieții politice. Factorul extern decisiv a fost prezența Armatei Roșii, care a asigurat „ordinea” în spatele frontului, dar în termeni acceptabili doar pentru comuniști. Factorul intern: slăbiciunea partidelor democratice tradiționale, divizate și epuizate de război, precum și reformele populiste inițiale (cum ar fi reforma agrară din 1945) care au atras simpatii în rândul țăranilor.

Etapele preluării puterii: un proces insidios

Instaurarea comunismului a fost un proces gradual, marcat de tactici de infiltrare, intimidare și eliminare a opoziției.

Prima etapă majoră a fost impunerea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945. Sub presiunea directă a lui Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, Regele Mihai a fost forțat să accepte un cabinet dominat de Frontul Plugarilor (aliat al comuniștilor) și PCR. Comuniștii au preluat ministere cheie: Interne, Justiție, Propagandă. Ca „recompensă”, sovieticii au retrocedat Ardealul de Nord, un gest strategic pentru a legitima noul guvern.

Următorul pas: alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. Deși partidele istorice (PNȚ și PNL) au câștigat în realitate majoritatea voturilor, rezultatele au fost falsificate masiv în favoarea Blocului Partidelor Democratice (dominată de PCR). Frauda electorală, coordonată inclusiv de figuri precum viitorul lider Nicolae Ceaușescu, a dat comuniștilor controlul asupra legislativului.

În 1947, opoziția a fost lichidată. Prin înscenări precum „complotul de la Tămădău”, lideri ai PNȚ-ului (Iuliu Maniu, Ion Mihalache) au fost arestați și condamnați la închisoare pe viață. PNL-ul a fost dizolvat, iar partidele satelit au fost absorbite. Ultimul obstacol: monarhia. La 30 decembrie 1947, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej l-au confruntat pe Regele Mihai la Palatul Elisabeta, amenințându-l cu execuția a mii de tineri arestați (studenți pro-monarhiști). Sub șantaj, Regele a semnat actul de abdicare. În aceeași zi, România a fost proclamată Republică Populară Română.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul PCR, a jucat un rol central în aceste evenimente. Provenit din mediul muncitoresc, el a eliminat treptat rivali interni și a consolidat puterea partidului unic.

Pierderea libertăților: de la democrație la totalitarism

Odată cu instaurarea republicii, libertățile cetățenești au fost sistematic erodate. Libertatea de exprimare a dispărut sub cenzură strictă; presa independentă a fost închisă, iar propaganda a devenit obligatorie. Libertatea politică: partidele oposante au fost interzise, iar opoziția etichetată drept „dușmănoasă clasei muncitoare”.

Pe plan economic, naționalizările din 1948 au expropriat proprietățile private, iar colectivizarea agriculturii (începută în 1949) a distrus gospodăriile țărănești individuale. Mii de țărani au fost deportați sau închiși pentru rezistență. Libertatea religioasă a fost restrânsă: Biserica Greco-Catolică a fost desființată, iar cultele supuse controlului statului.

Represiunea a atins apogeul prin închisori politice, lagăre de muncă (cum ar fi Canalul Dunăre-Marea Neagră) și domiciliu obligatoriu. Zeci de mii de români – intelectuali, țărani, preoți, foști politicieni – au pierit în detenție sau au suferit traume ireversibile. Societatea civilă a fost destructurată, înlocuită cu organizații de masă controlate de partid.

Lecții pentru prezent

Instaurarea comunismului în România nu a fost un „eliberare”, cum susținea propaganda oficială, ci o pierdere profundă a libertății, impusă prin forță externă și manipulare internă. A durat decenii până când, în decembrie 1989, românii au recâștigat dreptul la demnitate și democrație, plătind un preț greu în vieți omenești.

Astăzi, reflectând asupra acestei perioade, înțelegem mai bine valoarea libertăților fundamentale: dreptul la opinie, la proprietate, la justiție independentă. Istoria ne învață că democrația este fragilă și trebuie apărată zilnic. Pierderea libertății în anii 1944-1947 rămâne o lecție dureroasă, dar esențială, pentru generațiile viitoare.