Cum s-au schimbat drepturile cetățenești după Unirea din 1859

Unirea Principatelor Române din 1859 reprezintă unul dintre cele mai semnificative momente din istoria modernă a României, marcând nu doar începutul formării statului național unitar, ci și o profundă transformare în ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești. Înainte de acest eveniment, societatea din Moldova și Țara Românească era profund marcată de structuri feudale, cu privilegii accentuate pentru boieri și o condiție precară pentru marea majoritate a populației, în special pentru țărani. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, procesul de modernizare accelerat a adus schimbări fundamentale, punând bazele unui stat liberal și egalitar. Aceste evoluții, culminând cu Constituția din 1866, au transformat treptat cetățeanul român dintr-un supus al unui sistem ierarhic într-un participant activ la viața publică.

Contextul anterior Unirii: O societate bazată pe privilegii

În perioada premergătoare anului 1859, drepturile cetățenești în Principatele Române erau limitate și inegale. Regulamentele Organice din 1831-1832, introduse sub influență rusă, reprezentau primele tentative de organizare modernă, dar ele păstrau esența sistemului feudal. Boierimea deținea privilegii extinse: scutiri de impozite, acces exclusiv la funcții publice și control asupra pământurilor. Țăranii clăcași erau legați de glebă, obligați să presteze corvezi și lipsiți de drepturi politice sau proprietate funciară reală. Egalitatea în fața legii era mai degrabă teoretică, iar libertățile individuale – precum cea a presei sau a întrunirilor – erau restrânse.

Diferențe existau și între cele două principate: în Moldova, influența fanariotă și rusă era mai pronunțată, în timp ce în Țara Românească persistau tradiții mai autonome. Totuși, ambele erau supuse suzeranității otomane, ceea ce limita autonomia internă. Divanurile ad-hoc din 1857 au exprimat dorința de unire, autonomie și principii moderne, inclusiv egalitate de drepturi, dar acestea rămăseseră doar aspirații până la alegerea lui Cuza.

Perioada lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866): Reformele care au eliberat cetățeanul

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza – la 5 ianuarie în Moldova și la 24 ianuarie în Țara Românească – a creat uniunea personală, recunoscută treptat de Marile Puteri. Convenția de la Paris din 1858, care a servit inițial ca un cadru constituțional, introducea principii modernizatoare: separarea puterilor, egalitatea în fața legii, desființarea privilegiilor de clasă și îmbunătățirea situației clăcașilor. Aceste prevederi au fost salvatoare pentru mișcarea națională, asigurând egalitate de drepturi între locuitorii celor două principate.

Sub domnia lui Cuza, reformele au accelerat modernizarea societății. Secularizarea averilor mănăstirești (1863) a transferat proprietăți vaste statului, reducând influența bisericii străine și eliberând resurse pentru dezvoltare. Reforma agrară din 1864 a fost poate cea mai revoluționară: a desființat claca, împroprietărind peste 500.000 de țărani și transformându-i din supuși feudali în cetățeni liberi, cu drept de proprietate. Aceasta a reprezentat o lovitură decisivă dată privilegiilor boierești, promovând egalitatea socială.

Alte reforme au consolidat drepturile cetățenești: reforma învățământului (1864) a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar, deschizând accesul la educație pentru toate clasele sociale. Codul Civil și Codul Penal, inspirate din modele napoleoniene, au unificat legislația, garantând libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului și dreptul la judecată echitabilă. Legea electorală a extins dreptul de vot, deși rămânea cenzitar, permițând o participare mai largă la viața politică.

Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), adoptat după o lovitură de stat moderată și validat prin plebiscit, a concentrat puterea în mâinile domnitorului pentru a impune aceste reforme, dar a păstrat principii democratice, precum responsabilitatea ministerială.

Constituția din 1866: Consfințirea unui cadru liberal modern

După abdicarea forțată a lui Cuza în 1866, venirea principelui Carol I și adoptarea Constituției la 1 iulie 1866 au marcat apogeul transformărilor. Inspirată din modelul belgian, această lege fundamentală a fost una dintre cele mai liberale din Europa acelor vremuri. Ea a proclamat explicit numele de „România”, indivizibilitatea teritoriului și principiul suveranității naționale.

Drepturile cetățenești au fost detaliate în Titlul II: libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței și a presei (fără cenzură), libertatea întrunirilor și asocierilor, dreptul la proprietate sacră și inviolabilă. S-au desființat definitiv privilegiile de clasă și titlurile boierești, afirmându-se egalitatea tuturor în fața legii. Votul rămânea cenzitar, dar cadrul era unul reprezentativ, cu separarea puterilor și responsabilitate ministerială.

Deși evreii și musulmanii întâmpinau restricții la cetățenie completă (din motive istorice și sociale), constituția a pus bazele unui stat modern, guvernat după principii liberale: garantarea proprietății private, separarea puterilor și drepturi fundamentale.

De la supușenie la cetățenie activă

Schimbările drepturilor cetățenești după Unirea din 1859 au fost profunde și ireversibile, transformând o societate feudală într-una modernă, orientată spre egalitate și libertate. De la egalitatea formală introdusă prin Convenția de la Paris, prin reformele sociale ale lui Cuza care au eliberat țărănimea, până la garanțiile constituționale din 1866, aceste evoluții au creat premisele statului român contemporan. Ele reflectă efortul generației pașoptiste de a alinia România la valorile europene, punând cetățeanul în centrul construcției naționale. Astăzi, aceste fundamente ne amintesc de curajul vizionar al acelor timpuri, care a făcut posibilă trecerea de la privilegii aristocratice la drepturi universale.