Ce aflăm despre Români din documentele papale medievale
Documentele papale din Evul Mediu reprezintă o sursă inestimabilă pentru înțelegerea istoriei popoarelor europene, inclusiv a românilor. Aceste texte, emise de cancelaria pontificală de la Roma, oferă o perspectivă externă asupra spațiului carpato-dunărean, dezvăluind aspecte legate de identitatea etnică, organizarea socială, credința religioasă și poziția geopolitică a populațiilor românești. Deși redactate într-un context catolic, ele surprind o realitate complexă, marcată de interacțiuni între lumea latină occidentală și cea ortodoxă răsăriteană. Prin ele, românii apar nu doar ca o populație distinctă, ci și ca un element esențial al peisajului est-european medieval.
Una dintre cele mai revelatoare informații este utilizarea constantă a termenilor „vlahi” sau „valahi” pentru a desemna populațiile românești din Transilvania, Țara Românească și Moldova. În documentele latine, aceste regiuni sunt frecvent numite „Valahia” – de exemplu, „Ungro-Valahia” pentru Țara Românească (dinspre Ungaria) sau „Moldo-Valahia” pentru Moldova. Această denumire, de origine germanică și răspândită în Europa medievală, reflectă percepția occidentală asupra românilor ca un popor romanizat, distinct de vecinii slavi sau maghiari. Papa Pius al II-lea, în secolul al XV-lea, descrie explicit Valahia ca teritoriu întins de la Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră, subliniind unitatea etnică și geografică a spațiului românesc.
Documentele papale evidențiază, de asemenea, persistența credinței ortodoxe printre români, ceea ce îi plasa în categoria „schismaticilor” din perspectiva Romei. Această apartenență religioasă a generat tensiuni, mai ales în Transilvania, integrată în Regatul Ungariei catolic. Buletinelor papale și registrelor de zeciuială din secolul al XIV-lea (cum ar fi cele din perioada 1332-1337) arată că românii ortodocși erau tolerați, dar marginalizați social și politic. Ei nu beneficiau de aceleași privilegii ca nobilimea maghiară sau sașii catolici, fiind excluși adesea din structurile de putere. Totuși, aceste texte confirmă prezența masivă a românilor în Transilvania, unde formau majoritatea populației în multe zone, dar erau supuși presiunilor de convertire.
Un episod semnificativ este cel legat de voievodul Lațcu al Moldovei (1365-1375). În 1370, Papa Urban al V-lea îi adresează o scrisoare, numindu-l „duce al părții moldovenești a națiunii valahe”. Documentul sugerează negocieri pentru o posibilă uniune bisericească, reflectând eforturile papalității de a extinde influența catolică în Est. Similar, contactele cu domnii Țării Românești arată interesul Romei pentru alianțe anti-otomane, dar și recunoașterea autonomiei principatelor românești.
Registrelor papale de zeciuială oferă date demografice prețioase: în Transilvania, în anii 1330, existau mii de parohii catolice, dar și comunități ortodoxe românești numeroase. Aceste surse confirmă că românii practicau un drept cutumiar propriu – „ius valachicum” – bazat pe organizarea pastorală și comunitară, diferit de cel feudal maghiar.
În ansamblu, documentele papale medievale ne dezvăluie un popor resilient, cu o identitate etnică și lingvistică clar conturată, ancorat în tradiția romană și ortodoxă. Ele subliniază unitatea culturală a românilor din cele trei țări – Transilvania, Țara Românească și Moldova – chiar dacă separați politic. Departe de a fi marginali, românii apar ca un factor activ în dinamica Europei medievale, între cruciadele anti-otomane și marile schisme religioase. Studiul acestor texte nu doar luminează trecutul, ci și explică rădăcinile profunde ale identității românești moderne, marcată de diversitate și continuitate.a