Ce mâncau românii în comunism? Branduri reale din magazinele de stat

Când ne gândim la ce mâncau românii în perioada comunistă, mai ales în anii ’80, primul lucru care ne vine în minte sunt cozile interminabile și rafturile aproape goale din magazinele de stat. Totuși, dincolo de penurie și de restricțiile severe, exista un univers al produselor românești – unele foarte cunoscute, altele aproape iconice – care au marcat gustul și memoria colectivă a mai multor generații. Hai să facem o incursiune respectuoasă și detaliată în acea lume a Alimentarei, a Aprozarului și a Gostatului, unde brandurile de stat domneau suprem.

Contextul: raționalizarea și „programul științific” de hrană

Începând cu anii ’80, regimul a introdus treptat raționalizarea alimentelor de bază: pâine, zahăr, ulei, făină, ouă, lapte, carne. Totul se baza pe cartele și liste nominale, iar cantitățile erau stabilite „științific” printr-un program oficial din 1982 care declara că un român are nevoie de doar 2.700–2.800 de calorii pe zi. De aici și porțiile mici: aproximativ 300 g de pâine/zi, 1 kg zahăr/lună, 1 litru ulei/lună, carne cam 3–5 kg/lună (când se găsea). Restul se completa cu ce mai era prin magazine sau din gospodăriile țărănești ale rudelor.

Dar chiar și în lipsuri, statul producea o gamă întreagă de produse cu nume care sună și azi familiar.

Produsele de bază și brandurile care au supraviețuit în memorie

Pâinea era vedeta permanentă – de multe ori singurul produs sigur pe raft. Franzela simplă, pâinea neagră sau cea cu cartofi (când se găsea) erau nelipsite. Mulți își amuțeau foamea cu ea, uneori unsă doar cu… puțin unt de pe cartelă.

Lactatele Napolact erau omniprezente: lapte de vacă (adesea diluat), brânză telemea, cașcaval afumat, unt (foarte prețios). Untul era ambalat în hârtie cerată cu inscripții simple – „Unt de masă” – și era considerat aur curat.

Margarina Marga – alternativa la unt, mult mai accesibilă și prezentă constant. Mulți o preferau pentru că era mai ușor de uns pe pâine.

Mezelurile erau o aventură. Cel mai cunoscut era celebrul salam cu soia (sau „salam de post”), inventat ca soluție ieftină de înlocuire a cărnii. A devenit simbol al epocii. Pe lângă el: parizer, cârnați ieftini, uneori pate de Sibiu (Scandia) sau salam de Sibiu (când se aducea). Carne proaspătă apărea rar – cel mai des tacâmuri de pui mici, vânduți câte doi în pungă și botezați ironic „Frații Petreuș”.

Conservele erau salvarea multor mese:

• conserve de pește în ulei (scrumbii, șprot, guvid)
• icre de știucă sau mucegai (mai scumpe)
• zacuscă, vinete, fasole, bame în sos tomat, sfeclă roșie Toate ambalate în borcane simple, fără etichete sofisticate.

Dulciurile – aici era un mic paradis al copilăriei:

• biscuiții Eugenia (cu cremă de vanilie sau cacao)
• ciocolata Rom, Kandia, Făgăraș (cea mai accesibilă era cea cu rom)
• pufuleții de Scornicești (porumb expandat simplu sau cu aromă) – descoperiți accidental și deveniți rapid hit
• praful de budincă Fosfarin (se făcea cu lapte și era un desert ieftin)
• prăjiturelele Măgura sau Piticot
• Batonul cu rom – ambalat simplu, dar foarte iubit

Băuturile – fără Coca-Cola sau Pepsi (doar pe sub mână):

• Brifcor (concentrat din 14 plante, inclusiv buruieni)
• Cico (înlocuitor de cafea)
• Quick-Cola și CI-CO (Citrice-Cola)
• ape minerale românești: Borsec, Biborțeni, Harghita, Perla Harghitei, Tușnad, Bodoc

Alte delicatese – conserve de compot (prune, vișine), șerbet, jeleu, creveți vietnamezi uscați (aduși în comerțul socialist și uneori condiție pentru a lua altceva), măsline grecești sau turcești (când se găseau).

De ce aceste branduri au rămas în memorie?

Chiar dacă erau produse în condiții de penurie, multe dintre ele aveau o calitate decentă pentru standardele epocii și, mai ales, un gust familiar care a supraviețuit deceniilor. Unele (Borsec, pufuleții, Eugenia, Napolact) există și azi, uneori rebranduite, dar cu rețete apropiate de cele originale. Ele reprezintă nu doar mâncare, ci o întreagă epocă: mirosul de pâine caldă, sunetul pungii de pufuleți deschisă, gustul dulce-acrișor al Eugeniei.

Sigur, nu putem romantiza foamea, cozile de la 4 dimineața sau lipsa fructelor exotice (bananele și portocalele erau rarități pe sub mână). Dar tocmai în acel context de lipsuri, aceste branduri simple au devenit simboluri de supraviețuire și inventivitate culinară românească.

Astăzi, când deschidem frigiderul plin și ne plângem că „nu mai e ca înainte”, merită să ne amintim cu respect că generațiile anterioare au știut să facă o masă bună și din foarte puțin – și că multe din gusturile copilăriei noastre își au rădăcinile tocmai în acele rafturi sărace, dar pline de povești, ale vechilor Alimentare.