De ce unii oameni nu simt frică – explicația științifică

Frica este una dintre cele mai vechi și mai puternice emoții umane – un fel de alarmă interioară care ne-a ajutat să supraviețuim de-a lungul mileniilor. Când vedem un pericol, inima ne bate mai tare, palmele transpiră, mușchii se încordează: suntem pregătiți fie să fugim, fie să luptăm. Dar ce se întâmplă când această alarmă… pur și simplu nu sună? Când unii oameni trec prin situații care pe noi ne-ar paraliza de spaimă și ei simt doar curiozitate sau calm deplin?

Răspunsul științific este fascinant și ne duce direct în profunzimea creierului, mai exact într-o regiune mică, în formă de migdală, numită amigdala (sau amigdala cerebrală). Această structură joacă rolul de „dirijor” al fricii: primește semnale de la simțuri (o față amenințătoare, un șarpe, un zgomot suspect), evaluează rapid pericolul și declanșează întregul lanț de reacții fiziologice și emoționale.

În cazuri extrem de rare, amigdala poate fi afectată grav – și atunci frica dispare aproape complet. Cel mai celebru exemplu este o femeie cunoscută în literatura științifică sub inițialele S.M.. Ea suferă de o boală genetică rară numită Urbach-Wiethe (cauzată de o mutație la gena ECM1), care duce la depuneri masive de calciu în creier. În cazul ei, amigdala bilaterală a fost practic distrusă încă din copilărie. Rezultatul? S.M. nu simte frică în fața șerpilor veninoși, a păianjenilor, a caselor bântuite sau a filmelor horror clasice (The Shining, The Blair Witch Project etc.). În loc de panică, ea manifestă doar curiozitate intensă – de multe ori a vrut să atingă sau să exploreze ceea ce alții evită cu groază.

Cercetătorii au încercat ani de zile să o sperie: au dus-o în atracții de groază, i-au arătat imagini terifiante, au expus-o la amenințări reale. Reacția ei constantă: zâmbet, râs, interes. Interesant este că ea recunoaște cognitiv pericolul (știe că un cuțit este periculos), dar nu trăiește emoția fricii. Viața ei a fost marcată de incidente periculoase – amenințări cu arma, întâlniri violente – tocmai pentru că lipsea acel semnal interior care ne spune „fugi!”.

Există și alte cauze care pot diminua dramatic frica:

• Leziuni cerebrale traumatice sau intervenții chirurgicale care afectează amigdala sau căile conexe.
• Tulburări endocrine severe (de exemplu, îndepărtarea glandelor suprarenale în cazuri de sindrom Cushing, care reduce drastic răspunsul la stres și adrenalină).
• Unele trăsături asociate cu psihopatia sau anumite variații genetice care influențează sensibilitatea sistemului limbic.

Totuși, nu este o absență totală de frică în toate formele. Experimente uluitoare au arătat că S.M. și alți pacienți cu amigdală distrusă pot simți panică intensă în situații de sufocare simulată (prin inhalare de CO₂). Așadar, anumite tipuri de frică „internă”, legată de starea corpului (interoceptivă), pot ocoli amigdala și se activează prin alte circuite cerebrale.

Din punct de vedere evolutiv, frica este un dar ambivalent. Ne protejează, dar în societatea modernă – unde amenințările de tip „tigru în savană” sunt rare – ea devine adesea o sursă majoră de anxietate cronică și stres. Persoanele care nu simt frică externă trăiesc uneori cu o liniște interioară impresionantă, dar plătesc un preț: vulnerabilitate crescută la pericole reale.

Cazurile acestea ne arată cât de precis este echilibrul emoțional al creierului uman. Fără frică, viața poate părea mai liberă și mai curajoasă… dar și mult mai periculoasă. Iar pentru majoritatea dintre noi, acea mică „migdală” din creier continuă să ne țină în siguranță – chiar dacă uneori ne enervează cu alarmele ei exagerate.