Ce rol avea muzica în viața spirituală a dacilor?

În imaginarul colectiv, dacii apar adesea ca războinici neînfricați, cu coifuri lucitoare și steaguri în formă de lup. Însă dincolo de sabie și scut, exista o lume interioară profundă, una în care sunetul avea puterea de a deschide porți către zei. Muzica nu era pentru daci un simplu divertisment – era o punte vie între om și sacru, un limbaj pe care îl vorbeau atât cu Zamolxis, cât și cu strămoșii lor.

Instrumentele care vorbeau cu cerul

Arheologia ne-a lăsat puține obiecte muzicale dacice autentice, dar cele descoperite spun o poveste impresionantă. Cele mai cunoscute sunt buciumul (sau trâmbița carpatică) și tulnicul. Acestea nu erau doar semnale de alarmă în război, ci instrumente ritualice cu rol cosmologic.

Buciumul, cu lungimea sa de până la patru metri, producea un sunet grav, aproape seismic, care se auzea la zeci de kilometri. Herodot menționează, legat de geți (rudeni apropiați ai dacilor), că aceștia „cântau către cer” pentru a-și chema zeul în ajutor. Este foarte probabil ca buciumul să fi fost folosit exact în acest scop: chemarea divinității supreme, Zamolxis, care, conform credinței, locuia într-o peșteră sfântă sau chiar sub pământ, în lumea de dincolo.

Tulnicul, folosit mai ales de femei, avea un timbru mai înalt și era asociat cu ritualurile de fertilitate și cu comunicarea cu spiritele munților. Sunetul său lung, răscolitor, era considerat vocea însăși a Carpaților.

Alte instrumente:

• Fluierele din os de pasăre sau cerb, descoperite în sanctuare precum Sarmizegetusa Regia
• Tobe mici din lemn și piele (probabil asemănătoare dairelelor trace)
• Clopoței și zurgălăi de bronz purtați de preoți în timpul ceremoniilor
• Lira sau instrumente cu coarde – posibil împrumutate din lumea elenă, dar adaptate

Muzica în ritualul inițiatic și cultul morții

Cea mai spectaculoasă ipoteză – susținută de Mircea Eliade și de alți cercetători – este că muzica avea un rol central în ritualul inițiatic al nobililor daci, numiți tarabostes sau pileati (cei care purtau pălării ascuțite).

Strabon povestește că unii daci se retrăgeau ani de zile în peșteri, trăind în tăcere și post, pentru a dobândi nemurirea spirituală (conform doctrinei zamolxiene, sufletul nu moare, ci se întoarce la zeu). În astfel de momente de tranziție între viață și „a doua viață”, muzica ritmică și repetitivă (probabil tobe și buciume) inducea stări modificate de conștiință – ceea ce astăzi am numi transe șamanice.

La înmormântările marilor conducători, muzica avea rolul de a însoți sufletul pe ultimul drum. Se crede că preoții (kapnobatai – „cei care umblă prin fum”, conform lui Strabon) cântau imnuri în timpul incinerării, iar sunetul buciumului anunța comunitatea că un mare spirit a trecut în lumea cealaltă.

Dansul sacru și cercul nemuririi

Un alt element fascinant este dansul în cerc, atestat arheologic prin reprezentări pe vase și pe brâurile dacice. Dansul circular, acompaniat de tobe și flaute, simboliza ciclul cosmic: naștere – viață – moarte – renaștere. Este același tip de dans pe care îl regăsim și astăzi în hora românească sau în călușul aromân – o moștenire directă, probabil, din perioada dacică.

Femeile, în special preotesele, aveau un rol important în aceste dansuri ritualice de primăvară și de recoltă, când se cânta pentru a trezi pământul și a chema ploaia.

Muzica ca armă spirituală

Există o legendă transmisă de Dio Cassius: înainte de bătălia finală cu Traian, Decebal ar fi poruncit ca buciumele să sune neîncetat timp de trei zile și trei nopți, pentru a speria armata romană și a chema ajutorul lui Zamolxis. Romanii au descris sunetul ca fiind „îngrozitor, ca urletul unui animal uriaș”. Chiar dacă e exagerare, ne arată că muzica dacică era percepută ca având putere magică, aproape supranaturală.

Moștenirea vie

Chiar dacă nu avem partituri dacice (scrierea muzicală nu exista), ecourile se aud și astăzi:

• Doina și bocetul românesc – melodii lungi, libere, cu ornamentații complexe – seamănă izbitor cu descrierile antice ale „cântecelor trace”
• Buciumul și tulnicul încă mai răsună în Apuseni și în Maramureș la sărbători și înmormântări
• Dansul călușarilor, cu ritmuri complexe și elemente de transă, este considerat de UNESCO patrimoniu imaterial și are rădăcini clar precreștine

Pentru daci, muzica nu era artă separată de viață. Era respirația însăși a spiritului lor. Prin sunet, omul dac se unea cu munții, cu cerul și cu strămoșii. Era o punte, rugăciune, vrajă și armă în același timp.