Cum au apărut primele idei de stat național român

Ideea unui stat național român unitar reprezintă unul dintre cele mai profunde și durabile aspirații ale poporului român, născută din conștiința unei identități comune – limbă, origine, tradiții și istorie împărtășită. Deși realizarea efectivă a acestui ideal s-a împlinit abia în secolul al XX-lea, prin Marea Unire din 1918, rădăcinile sale intelectuale și politice se întind mult mai adânc în timp, începând din perioada iluministă a secolului al XVIII-lea. Acest proces nu a fost unul brusc, ci o evoluție treptată, influențată de curente europene majore, precum Iluminismul și naționalismul romantic, care au trezit conștiința națională în multe popoare europene.

Rădăcinile timpurii: Conștiința unității în Evul Mediu și Renaștere

Chiar dacă în Evul Mediu românii trăiau în trei provincii distincte – Țara Românească, Moldova și Transilvania –, separate politic sub influențe străine (otomană, habsburgică sau maghiară), existau semne ale unei conștiințe comune. Cronicari precum Grigore Ureche sau Miron Costin, în secolul al XVII-lea, subliniau originea romană comună și unitatea de limbă și neam a românilor de pretutindeni. Ei vorbeau despre „un neam” și o „limbă românească” împărtășită, punând bazele unei identități culturale care transcende granițele politice.

Un moment simbolic, adesea invocat în istoriografie, este unirea temporară realizată de Mihai Viteazul în 1600, când Țara Românească, Transilvania și Moldova au fost aduse sub o singură conducere. Deși aceasta a fost mai degrabă o uniune personală, motivată de necesități militare antiotomane, ea a rămas în memoria colectivă ca un precedent al unității posibile. Totuși, ideea unui stat național modern, bazat pe principiul naționalităților, nu exista încă – aceasta va apărea abia odată cu Iluminismul.

Iluminismul și Școala Ardeleană: Nașterea ideii naționale moderne

Primele idei sistematice și argumentate științific despre un stat național român apar la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în contextul Iluminismului european. Influența ideilor raționaliste franceze (Voltaire, Rousseau, Montesquieu) și a Revoluției Franceze din 1789, care promovau drepturile omului, suveranitatea poporului și dreptul națiunilor la autodeterminare, a pătruns în spațiul românesc prin cărturari educați la Viena, Roma sau Paris.

Cel mai important focar al acestor idei a fost Școala Ardeleană, o mișcare culturală și politică din Transilvania, inițiată în sânul Bisericii Greco-Catolice. Corifeii săi – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu – au demonstrat, prin argumente istorice și filologice riguroase, originea latină a poporului român (teza „latinismului”), continuitatea pe teritoriul Daciei romane și unitatea de limbă și origine a românilor din Transilvania, Țara Românească și Moldova.

Ei au militat pentru emanciparea românilor transilvăneni, considerați atunci o „națiune tolerată” în cadrul Imperiului Habsburgic, cerând drepturi egale cu cele ale națiunilor privilegiate (maghiari, sași, secui). Documentul emblematic este Supplex Libellus Valachorum (1791-1792), o petiție adresată împăratului Leopold al II-lea, care invoca descendența romană pentru a revendica recunoașterea națiunii române ca parte constitutivă a Transilvaniei. Deși respinsă, această petiție a pus bazele conștiinței naționale moderne, extinzând ideea unității dincolo de granițe provinciale.

Școala Ardeleană nu a fost doar teoretică: ea a promovat educația în limba română, înființând școli și tipărind cărți (cum ar fi prima gramatică românească sistematică sau Biblia de la Blaj). Influența sa s-a extins și în Principate, pregătind terenul pentru generațiile următoare.

Pașoptismul: De la idee la proiect politic concret

Secolul al XIX-lea, numit „secolul naționalităților”, a transformat aceste idei iluministe într-un program politic activ. Generația pașoptistă – formată din tineri intelectuali precum Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu sau Vasile Alecsandri, mulți educați la Paris – a fost profund marcată de Revoluția Franceză și de mișcările naționale europene (Risorgimento italian, unificarea germană).

În Revoluția de la 1848, programele revoluționare (Proclamația de la Islaz în Țara Românească, Dorințele partidei naționale în Moldova, Petițiunea națională la Blaj în Transilvania) au cerut explicit unirea Principatelor, independența națională, drepturi cetățenești și reforme sociale. S-a vorbit deschis despre „statul național român”, despre unitatea tuturor românilor și despre eliberarea de sub dominația străină.

Deși revoluțiile au fost înăbușite, ele au cristalizat idealul unirii. Adunările ad-hoc din 1857 au confirmat voința populară pentru unire, iar dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în 1859 a realizat primul pas concret: uniunea personală a Moldovei și Țării Românești, devenită reală sub numele de România.

Către realizarea idealului: Un proces complex și inspirator

Apariția ideilor de stat național român a fost un proces complex, influențat de factori interni (conștiința culturală, opresiunea străină) și externi (Iluminism, naționalism european). De la tezele Școlii Ardelene, care au oferit fundamentul științific, la elanul pașoptist, care l-a transformat în acțiune politică, acest ideal a mobilizat generații întregi.

Astăzi, privind în urmă, vedem cum aceste idei au modelat destinul nostru național, culminând cu România Mare din 1918. Ele ne amintesc că unitatea nu este doar un act politic, ci o expresie profundă a identității comune, cultivată cu răbdare și curaj de înaintașii noștri. Este o moștenire care merită nu doar comemorată, ci și înțeleasă în profunzimea sa istorică și culturală.