Cum au supraviețuit românii între trei imperii: Otoman, Habsburgic și Rus
Istoria românilor din secolele al XVI-lea până în al XIX-lea reprezintă o poveste captivantă de rezistență, adaptare și diplomație abilă, într-un context geopolitic extrem de complicat. Principatele Române – Țara Românească, Moldova și Transilvania – s-au aflat la intersecția intereselor a trei mari imperii: Otoman, Habsburgic și Rus. În loc să fie înghițite complet de aceste puteri expansioniste, românii au reușit să-și păstreze identitatea culturală, limba și o anumită autonomie, prin strategii inteligente care au echilibrat presiunile externe cu aspirațiile interne. Această supraviețuire nu a fost ușoară – a implicat războaie devastatoare, ocupații temporare și pierderi teritoriale –, dar a demonstrat o remarcabilă capacitate de adaptare.
Contextul geopolitic: Un spațiu-tampon între giganți
După căderea Constantinopolului în 1453, Imperiul Otoman a devenit o forță dominantă în sud-estul Europei, extinzându-și influența până la Dunăre. Principatele Române nu au fost cucerite direct, spre deosebire de multe state balcanice transformate în pașalâcuri. Motivul? O combinație de rezistență militară tenace (cum ar fi victoriile lui Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân) și avantaje economice pentru Poartă: tributul anual și comerțul aduceau venituri substanțiale fără costurile unei ocupații permanente. Astfel, Țara Românească și Moldova au intrat sub suzeranitate otomană, păstrând autonomie internă – domni aleși local, legi proprii și religie ortodoxă liberă. Transilvania, în schimb, a căzut sub influență habsburgică după 1699, devenind un principat autonom în cadrul Imperiului Austriac, dar cu o populație majoritar românească supusă presiunilor de maghiarizare.
La începutul secolului al XVIII-lea, ecuația s-a complicat odată cu ascensiunea Rusiei. Țarul Petru cel Mare și succesorii săi au văzut în Balcani o poartă spre Marea Mediterană, sub pretextul protejării creștinilor ortodocși. Războaiele ruso-austro-otomane (cum ar fi cele din 1735-1739 sau 1768-1774) s-au desfășurat adesea pe teritoriul românesc, cauzând distrugeri masive. Aceste conflicte au dus la pierderi teritoriale dureroase: Bucovina anexată de Habsburgi în 1775, Basarabia de Rusia în 1812, iar temporar Oltenia sau Banatul sub control austriac.
Strategii de supraviețuire: Diplomație, rezistență și adaptare culturală
Românii au navigat aceste ape tulburi prin diplomație flexibilă. Domnitorii precum Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir au jucat cartea echilibrului, aliindu-se alternativ cu una sau alta dintre puteri pentru a contracara dominația celeilalte. De exemplu, Mihai Viteazul a realizat în 1600 o unire efemeră a celor trei principate, profitând de slăbiciunea temporară a otomanilor în războiul cu Habsburgii.
În secolul al XVIII-lea, regimul fanariot – domni greci numiți de Poartă – a fost introdus pentru a asigura loialitate otomană, după suspiciuni de trădare ale domnilor locali. Deși criticat pentru corupție și exploatare fiscală, acest regim a adus și elemente de modernizare: reforme administrative, influențe culturale elene și o armată mai organizată. Fanarioții au reușit să mențină echilibrul în războaie, alăturându-se otomanilor împotriva invaziilor austro-ruse.
Identitatea românească a supraviețuit prin Biserica Ortodoxă, școli și cronici care au păstrat limba și tradițiile. Boierimea a negociat capitulații care garantau autonomie, iar poporul a rezistat prin migrații interne sau refugii în zone mai sigure, precum Transilvania.
Către emancipare: Unirea și independența
Secolul al XIX-lea a adus schimbări majore. Declinul otoman, înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) și sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea au creat un context favorabil. Adunările ad-hoc din 1857 au exprimat dorința de unire, iar dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 a realizat uniunea personală a Moldovei și Țării Românești. Reformele lui Cuza – secularizarea averilor mănăstirești, coduri moderne – au pus bazele statului modern.
Independența deplină a venit în 1877-1878, prin Războiul ruso-româno-turc, când România a luptat alături de Rusia împotriva otomanilor, obținând recunoaștere internațională la Congresul de la Berlin.
Lecții de reziliență
Supraviețuirea românilor între aceste imperii demonstrează că, în istorie, micile națiuni pot rezista marilor puteri prin inteligență diplomatică, unitate culturală și oportunism. Deși au plătit un preț greu – pierderi teritoriale și suferințe –, românii au păstrat esența identității lor, pavând drumul spre statul național unitar. Această perioadă, adesea văzută doar prin prisma conflictelor, ascunde și o poveste de tenacitate admirabilă, care merită explorată în profunzime prin izvoare istorice clasice și studii contemporane.