De ce credeau (și mai cred încă) românii că oglinzile aduc ghinion?

Superstițiile legate de oglinzi sunt printre cele mai vechi și mai persistente din cultura populară românească. Dacă în alte părți ale lumii oglinda spartă înseamnă șapte ani de ghinion, la noi frica de oglinzi merge mult mai departe: oglinda acoperită noaptea, oglinda în care nu trebuie să te uiți după apus, oglinda întoarsă cu fața la perete când e mort în casă… Toate vin dintr-un amestec fascinant de credințe străvechi, creștin-ortodoxe, păgâne și chiar influențe din folclorul altor popoare.

1. Oglinda – poartă între lumi

În mentalitatea tradițională românească, oglinda nu era doar un obiect care reflectă chipul. Era considerată o poartă. O poartă către „cealaltă lume”. Străbunii noștri credeau că în oglindă se poate reflecta nu doar trupul, ci și sufletul. De aceea, când cineva murea, oglinzile din casă erau imediat acoperite cu un cearșafuri albe sau întoarse cu fața la perete: ca să nu „prindă” sufletul mortului care încă mai bântuie prin încăpere în primele 40 de zile. Dacă sufletul ar rămâne captiv în oglindă, ar deveni strigoi sau moroi și ar chinui familia.

Aceeași teamă explica și interdicția ca un copil mic să se uite în oglindă înainte de botez: sufletul lui încă nu era „legat” de trup prin taina bisericească, așa că risca să fie furat de duhurile rele care pândeau prin sticla lucioasă.

2. Noaptea, oglinda devine fereastră spre iad

Una dintre cele mai răspândite superstiții spune că după apusul soarelui nu ai voie să te uiți în oglindă, mai ales dacă ești singur în cameră. De ce? Pentru că noaptea oglinda nu mai reflectă lumea noastră, ci lumea cealaltă. În unele sate din Maramureș și Bucovina se spunea că dacă te uiți prea mult în oglindă la miezul nopții, vei vedea în spatele tău o umbră care nu e a ta – sau, mai rău, chipul Diavolului zâmbind. Legenda urbană modernă cu „Bloody Mary” are, de fapt, rădăcini foarte vechi în astfel de credințe românești.

3. Oglinda fură frumusețea și tinerețea

Există și o serie de superstiții legate de vanitate. Se zicea că femeile care se privesc prea mult și prea des în oglindă își „cedau” frumusețea oglinzii. Cu fiecare privire, oglinda le „sugea” câte puțin din strălucirea ochilor, din culoarea obrajilor, din tinerețe. În Oltenia bătrânele povesteau că oglinzile vechi, mai ales cele moștenite, devin „îmbuibate” cu frumusețea fostelor stăpâne și apoi refuză să mai arate adevăratul chip al noilor posesoare – de aici și expresia „oglinda mincinoasă”.

4. Oglinda spartă – nu e doar ghinion… e blestem

Dacă în vest șapte ani de ghinion vin din credința romană că trupul se regenerează complet o dată la șapte ani, la noi spartul oglinzii era echivalent cu ruperea unei legături sacre între om și sufletul său. Bucățile sparte trebuiau îngropate imediat în pământ nearat (nu în curte!), altfel fiecare ciob devenea o poartă mică prin care intrau necazurile în casă. În unele zone din Moldova se mai păstrează obiceiul ca, dacă se sparge o oglindă, toate cioburile să fie aruncate în apă curgătoare – „ca să ducă ghinionul cu ele”.

5. De unde vin, de fapt, aceste credințe?

Rădăcinile sunt multiple:

• Tradiția geto-dacică vorbea despre „lumea de dincolo” care se reflectă în apă sau în suprafețe lucioase.
• Creștinismul a preluat și a transformat aceste credințe: oglinda a ajuns să fie asociată cu mândria (păcat capital – și cu Diavolul, care „se uită peste umăr”.
• Influențe slave și balcanice: în Bulgaria și Serbia există superstiții aproape identice legate de acoperirea oglinzilor la deces.
• Teama universală față de dubla imagine: în multe culturi oglinda este văzută ca un „dublu” periculos al omului.

Astăzi mai credem?

Chiar dacă trăim în era selfie-urilor și a filtrelor Instagram, superstițiile nu au dispărut complet. În multe sate românești oglinzile încă se acoperă când e mort în casă. Multe tinere evită să se machieze în oglindă noaptea târziu „ca să nu îmbătrânească repede”. Iar dacă se sparge o oglindă… ei bine, puțini sunt cei care nu simt măcar un fior.

Pentru că, până la urmă, oglinda nu reflectă doar chipul nostru. Reflectă și fricile noastre cele mai vechi – acelea că, privind prea adânc în ea, am putea vedea ceva ce nu ar trebui să vedem niciodată.

Și poate că asta e cea mai frumoasă și mai înfricoșătoare magie a oglinzii: nu ceea ce arată, ci ceea ce ascunde.