De ce oamenii se compară obsesiv? O privire mai profundă asupra unui obicei care ne urmărește zilnic

Să fim sinceri: aproape toți avem momentele noastre de „zoom in” pe viața altora. O privire aruncată pe Instagram la ora 23:17, o poveste pe WhatsApp cu vacanța cuiva, o poză de absolvire cu zâmbet impecabil și diplomă în ramă… și gata, s-a declanșat mecanismul. În câteva secunde creierul începe să facă un clasament rapid și nemilos: „Eu unde sunt față de el/ea?”

De ce facem asta? De ce ne e atât de greu să trecem mai departe fără să ne punem propria existență pe cântarul invizibil al comparației?

1. Moștenirea biologică – creierul de cavernă încă ne păzește

În urmă cu zeci de mii de ani, supraviețuirea depindea foarte mult de locul tău în ierarhia grupului. Dacă erai în partea de jos a clasamentului, șansele să primești hrană, protecție sau un partener scadeau dramatic. Creierul nostru a rămas cu această tendință ancestrală: compararea continuă este un soi de sistem de alarmă care ne spune „Hei, nu cumva te afli în pericol de a fi exclus din trib?”

Chiar dacă astăzi „excluderea din trib” înseamnă doar că nu ai la fel de mulți urmăritori ca fostul coleg de bancă, creierul reacționează cam la fel de emoțional.

2. Comparația – cel mai ieftin și rapid sistem de auto-evaluare

Să ne dăm seama cât de greu e să ne evaluăm valoarea în mod absolut. Ce înseamnă „sunt suficient de bun”? Suficient de bun față de cine? Fără un etalon extern, mintea noastră se blochează.

Așa că folosim shortcut-ul evoluționar suprem: ne uităm la ceilalți. E ca și cum am avea un termometru defect care funcționează doar prin comparație cu temperatura corpului vecinului. Nu știi cât de cald/înghețat ești cu adevărat… dar știi sigur dacă ești mai cald sau mai rece decât cel de lângă tine.

3. Epoca abundenței de informații = explozia comparației ascendente

În anii ’90 puteai să compari cel mult 20-30 de oameni: vecinii, rudele, câțiva colegi, vedetele de la televizor. Astăzi, platformele sociale ne servesc zilnic sute, uneori mii de vieți atent filtrate și editate. E ca și cum ai intra într-un supermarket uriaș cu 10.000 de produse premium și ai compara conținutul farfuriei tale de prânz cu toate ambalajele lucioase de pe rafturi.

Rezultatul? O creștere masivă a ceea ce psihologii numesc comparație ascendentă (upward comparison) – ne uităm aproape exclusiv la cei care par a fi „mai sus” decât noi.

4. Paradoxul modern: cu cât avem mai multe opțiuni de viață, cu atât ne simțim mai mici

În urmă cu 100 de ani majoritatea oamenilor aveau un singur „scenariu” rezonabil de viață: meseria tatălui, căsătorie, copii, casă în sat/orășel, pensionare. Astăzi poți fi: digital nomad, antreprenor, influencer, medic estetician, creator de conținut, părinte single prin inseminare, investitor crypto, artist NFT, inginer AI, profesor nomad pe YouTube etc.

Libertatea asta uriașă vine la pachet cu o presiune invizibilă: „Dacă există atâtea variante de succes, iar eu nu le-am ales pe cele mai spectaculoase… oare n-am ratat trenul?”

5. Ce putem face totuși cu acest demon al comparației?

Nu-l vom elimina niciodată 100%. Face parte din pachetul „Homo sapiens”. Dar putem schimba puțin regulile jocului:

• Să ne întrebăm intenționat: „Mă compar pentru a mă motiva sau doar pentru a mă pedepsi?”
• Să ne creăm un „tablou de bord personal” cu 3-5 valori care chiar contează pentru noi (nu pentru feed-ul general)
• Să facem rareori comparații laterale (cu cei de pe aceeași treaptă) și foarte rar comparații ascendente cu oameni aflați la +10 ani distanță de carieră/vârsta noastră
• Să ne amintim că majoritatea oamenilor postează „highlight reel-ul”, nu „behind the scenes-ul” cu plânsul, îndoielile și facturile neplătite

În final, comparația obsesivă nu spune mare lucru despre cine suntem cu adevărat. Spune însă foarte mult despre cât de tare ne dorim să ne simțim văzuți, acceptați și… suficienți.

Poate că cel mai revoluționar lucru pe care îl putem face în 2026 nu este să ajungem „mai buni decât ceilalți”, ci să ajungem mai buni la a trăi în pace cu varianta de noi care există chiar acum – cu toate imperfecțiunile, cu toate drumurile ocolite și cu tot cu farfuria aia de prânz care nu arată niciodată ca cea din stories.