Regi care au înnebunit la putere – cazuri reale din istorie

Puterea absolută are un efect ciudat asupra minții umane. Când cineva ajunge să dețină controlul total asupra vieților a mii sau milioane de oameni, fără niciun control real asupra sa, echilibrul psihic se poate rupe surprinzător de ușor. Istoria ne oferă numeroase exemple de monarhi care, ajunși pe tron, au început să manifeste comportamente atât de aberante încât contemporanii i-au numit pur și simplu „nebuni”.

Iată câteva dintre cele mai fascinante și, în același timp, terifiante cazuri reale de regi care par să fi fost distruși chiar de coroana pe care o purtau.

Carol al VI-lea al Franței – „Regele de sticlă” (1368–1422)

Unul dintre cele mai stranii cazuri din istoria europeană. Carol al VI-lea a urcat pe tron la doar 11 ani și, în primii ani, a fost numit „Cel Iubit”. Totul s-a schimbat dramatic în 1392, la 24 de ani, când, în timpul unei expediții de vânătoare, a avut un episod psihotic devastator: a început să țipe că este atacat, și-a ucis patru cavaleri din suită și a fost imobilizat cu greu.

De atunci au urmat zeci de episoade în care credea cu convingere că este făcut din sticlă și că se va sparge la cea mai mică atingere. Croitorii regali au fost obligați să-i coasă bare de fier în haine, ca să nu „se frângă”. În alte momente se credea sfântul sau refuza să-și recunoască propria soție și copii.

În absențele sale de luciditate, Franța a fost condusă de sfetnici și de soția sa, Isabeau de Bavaria, iar conflictul dintre facțiuni a contribuit decisiv la declanșarea Războiului de 100 de Ani în cea mai dramatică fază a sa. Un rege care a domnit 42 de ani… dar în realitate a domnit doar în scurtele perioade de luciditate.

George al III-lea al Marii Britanii – „Regele care vorbea cu copacii” (1738–1820)

Cel mai celebru caz de „nebunie regală” din istoria britanică. În jurul anului 1788, George al III-lea a început să manifeste simptome bizare: vorbea ore întregi fără oprire, devenea violent, credea că este Sfântul Gheorghe sau că este mort și se afla în purgatoriu.

Una dintre cele mai stranii manifestări? A fost văzut vorbind politicos cu un stejar din grădinile palatului, convins fiind că este regele Prusiei.

Boala sa (astăzi considerată porfirie – o afecțiune metabolică gravă agravată de tratamentele medicale toxice ale epocii) a dus la instituirea Regenței în 1811, fiul său viitorul George al IV-lea conducând efectiv țara până la moartea tatălui său în 1820.

Ioana cea Nebună (Juana la Loca) a Castiliei (1479–1555)

Fiica lui Ferdinand și Isabela, mama împăratului Carol Quintul. După moartea soțului ei, Filip cel Frumos, în 1506, Ioana a refuzat să-l înmormânteze timp de luni întregi, călătorind cu sicriul prin Castilia, deschizându-l noaptea ca să-l privească.

A fost ținută sub supraveghere strictă de tatăl ei, apoi de fiul ei Carol, aproape 50 de ani (până la moarte), fiind considerată nebună. Însă istoricii moderni sunt mult mai rezervați: multe dovezi sugerează că „nebunia” a fost puternic exagerată (sau chiar inventată) pentru a o îndepărta de la putere într-o perioadă în care o femeie suverană era o amenințare politică majoră.

Caligula (Gaius Julius Caesar Augustus Germanicus) – 12–41 d.Hr.

Deși termenul „nebun” este folosit azi cu prea mare lejeritate, Caligula rămâne unul dintre cele mai clare exemple de personalitate care s-a dezintegrat complet sub presiunea puterii absolute.

După o boală gravă în 37 d.Hr., a început să se declare zeu viu, a numit calul său senator, a construit un pod de bărci peste Golful Napoli doar ca să demonstreze că poate merge pe apă, a ordonat soldaților să lupte cu valurile mării pentru că „Neptun îl sfida”, și-a ucis familia apropiată și a dorit să transforme Roma într-un oraș dedicat exclusiv cultului personalității sale.

Asasinat de propria gardă în 41 d.Hr., după doar patru ani de domnie, Caligula rămâne prototipul clasic al tiranului megaloman și complet desprins de realitate.

Ivan cel Groaznic al Rusiei (1530–1584)

Nu era nebun în sens clinic tot timpul, însă accesele sale de furie paranoică au avut efecte devastatoare. Într-un episod celebru, și-a ucis propriul fiu și moștenitor cu o lovitură de sceptru în cap – probabil cel mai dramatic act de autodistrugere dinastică din istorie.

A creat temuta Oprichnina – o poliție secretă personală care teroriza nobilimea și populația, îmbrăcați în negru și călărind pe cai negri, ca niște călăreți ai Apocalipsei medievali.

Puterea fără limite – un drog periculos

Ce au în comun toți acești regi? Accesul la o putere aproape nelimitată, lipsa oricărui mecanism real de control și, foarte adesea, declanșarea unor tulburări preexistente sau agravarea lor de către stresul extrem al domniei.

Istoria ne arată că, atunci când cineva devine „deasupra tuturor legilor și a tuturor oamenilor”, mintea umană rareori rezistă intactă. Poate de aceea societățile moderne au încercat să construiască sisteme de checks and balances – tocmai pentru că am învățat, cu prețul multor suferințe, ce se întâmplă când un om ajunge să creadă cu adevărat că este zeu, sticlă, rege al morților sau pur și simplu… de neatins.