Somnul natural era mai profund înainte de electricitate
Într-o lume în care becul aprins la 2 noaptea nu mai surprinde pe nimeni, ne-am obișnuit să credem că somnul este cam același lucru de sute de ani. Totuși, cercetările din ultimii 20–25 de ani sugerează că realitatea este mult mai nuanțată și, sincer, destul de fascinantă.
Înainte de răspândirea iluminatului electric (perioada aproximativă 1890–1930, în funcție de zonă), majoritatea oamenilor din zonele temperate trăiau după un tipar de somn care astăzi pare aproape exotic: somnul bifazic sau „segmentat”.
Cum arăta o noapte obișnuită în Europa secolelor XVII–XIX?
- Culcare între 21:00–22:30 (curând după apus, mai ales iarna)
- Un somn profund de ~3–4 ore („first sleep” / primul somn)
- Trezire naturală între miezul nopții și 2–3 dimineața (perioadă de veghe de 1–3 ore)
- Al doilea somn („second sleep” / somnul de dimineață) de încă 3–4 ore, până spre răsărit
În acest interval de veghe nocturnă oamenii nu erau neapărat neliniștiți sau anxioși. Dimpotrivă, documentele de epocă (jurnale, corespondență, literatură medicală, chiar și predici) descriu această perioadă ca pe un moment special, aproape privilegiat:
- rugăciune și meditație profundă
- citit la lumina slabă a lumânării
- scris scrisori (foarte frecvent)
- relații intime (mulți istorici consideră că acesta era momentul cel mai frecvent pentru intimitate conjugală)
- discuții liniștite în pat cu partenerul
- vizite scurte la vecini (da, exista chiar și „night-walking” social în unele zone rurale)
- fumatul pipei, mestecatul tutunului sau băutul unei beri ușoare
Important: această trezire nu era percepută ca o tulburare de somn. Dimpotrivă – cei care dormeau „prea mult” dintr-o dată, fără întrerupere, erau uneori considerați leneși sau chiar bolnavi.
Ce s-a întâmplat când a apărut lumina electrică (și mai târziu becurile eficiente)?
- Am „tăiat” treptat întunericul natural de seară
- Am prelungit artificial ziua socială cu 3–5 ore
- Am comprimat fereastra de somn într-un singur bloc
- Am transformat somnul bifazic într-o anomalie, iar apoi într-o patologie
Studiul clasic al istoricului Roger Ekirch („At Day’s Close”, 2005) și experimentele ulterioare de laborator (în special cel al lui Thomas Wehr din anii ’90) au arătat că, atunci când oamenii sunt expuși timp îndelungat la un ciclu natural lumină-întuneric fără nicio sursă artificială de lumină, revin spontan la tiparul bifazic. Mai mult decât atât:
- primul somn este foarte bogat în somn profund cu unde lente (slow-wave sleep)
- intervalul de veghe nocturnă este însoțit de o secreție naturală crescută de prolactină (hormon asociat cu starea de calm, relaxare profundă și chiar cu o anumită stare meditativă)
- al doilea somn este bogat în somn REM (visare)
Cu alte cuvinte, somnul pre-industrial nu era doar mai lung în total, ci avea o arhitectură mai complexă și potențial mai regenerativă din punct de vedere emoțional și neurologic.
Astăzi știm că majoritatea oamenilor care se trezesc noaptea și nu mai pot adormi timp de 1–2 ore suferă de ceea ce psihiatrii și somnologii numesc uneori „sindromul de somn bifazic rezidual” sau pur și simplu anxietate de performanță legată de somn („trebuie să dorm 8 ore dintr-o bucată sau sunt defect”).
Poate că nu ne lipsește doar o oră de somn, așa cum ne place să credem. Poate ne lipsește un întreg ritm ancestral pe care l-am pierdut aproape fără să observăm.
Când stingi lumina diseară, încearcă să te întrebi, măcar o clipă: „Oare ce-ar fi făcut stră-străbunicul meu acum, la ora asta, în întunericul lui liniștit și împărțit în două?”
S-ar putea să descoperi că răspunsul nu e deloc plictisitor. 😊