Viața cotidiană a populației de rând în Țările Române în secolul al XVIII-lea
Secolul al XVIII-lea reprezintă o perioadă de profunde transformări în istoria Țărilor Române – Țara Românească, Moldova și Transilvania –, marcată de instaurarea regimului fanariot în Principatele Dunărene și de influențe externe puternice, precum dominația otomană și, în Transilvania, stăpânirea habsburgică. Pentru populația de rând, majoritar rurală și formată din țărani dependenți, viața era dominată de munca agrară grea, obligații feudale apăsătoare și o existență strâns legată de ritmul anotimpurilor și de tradițiile comunitare. Totuși, în spatele acestei aparente monotonii se ascundea o lume vie, plină de reziliență, credință profundă și elemente culturale care au rezistat presiunilor vremii, contribuind la păstrarea identității românești.
Contextul social și politic: O lume a dependenței și a schimbărilor
Populația de rând era compusă în principal din țărani – rumâni sau vecini în Țara Românească și Moldova, iobagi în Transilvania –, care reprezentau peste 80-90% din locuitori. În Principatele Dunărene, regimul fanariot, instaurat în Moldova din 1711 și în Țara Românească din 1716, a adus domnitori de origine greacă numiți de Poarta Otomană. Aceștia, conștienți de fragilitatea poziției lor, au impus o fiscalitate excesivă pentru a-și recupera investițiile în cumpărarea tronului și a satisface cererile Imperiului Otoman. Taxele crescânde, corupția și monopolurile comerciale au apăsat greu asupra țăranilor, ducând la sărăcire și nemulțumiri acumulate, care vor exploda mai târziu, în secolul următor.
În Transilvania, sub administrația austriacă, românii, majoritari numeric, erau considerați „națiune tolerată”, fără drepturi politice egale cu cele ale maghiarilor, sașilor sau secuilor. Iobăgia era aici mai rigidă, cu obligații stricte față de nobilimea maghiară sau germană. Totuși, spre sfârșitul secolului, reformele iluministe ale împăratului Iosif al II-lea au adus o scurtă ameliorare, inclusiv tentative de desființare a iobăgiei în 1785, deși acestea au fost reversate parțial.
Creșterea demografică lentă, epidemii frecvente și migrații spre zone mai puțin apăsate fiscal au marcat această epocă. Țăranii trăiau în sate mici, organizate comunitar, unde deciziile importante se luau în adunări sătești, păstrând un anumit grad de autonomie locală.
Viața cotidiană: Muncă, casă și hrană
Ziua țăranului începea odată cu răsăritul soarelui și se termina la apus. Agricultura era ocupația principală: cultivarea cerealelor (mei, porumb – introdus mai larg în secolul al XVIII-lea –, grâu), legumelor, viței-de-vie și livezilor de pomi fructiferi. Creșterea animalelor – oi, vaci, porci – completa economia subsistenței, oferind lână, lapte și carne. În zonele montane, transhumanța era o practică esențială, cu păstorii migrând sezonier.
Obligațiile feudale – dijmă (a zecea parte din recoltă), clacă (zile de muncă pe moșia boierului) și alte dări – consumau o parte semnificativă din timp și resurse. În perioada fanariotă, acestea s-au înăsprit, lăsând adesea familii la limita supraviețuirii. Casele erau simple: bordeie semi-îngropate sau construcții din lemn și chirpici, cu acoperiș de paie, mobilate modest cu laiți, lavițe și obiecte confecționate manual.
Hrana era bazată pe produse proprii: mămăligă, borș, legume, brânză, rar carne. Sărbătorile aduceau abundență relativă, cu preparate tradiționale precum sarmalele sau cozonacii. Îmbrăcămintea, țesută în casă din lână sau cânepă, era practică și rezistentă: cămăși albe, ițari, catrințe pentru femei, decorate cu motive populare care variau regional.
Credință, tradiții și cultură populară
Religia ortodoxă era pilonul spiritual al vieții cotidiene. Biserica satului era centrul comunității, unde se oficiau slujbe, botezuri, cununii și înmormântări. Credința profundă oferea consolare în fața greutăților, iar sărbătorile religioase – Crăciunul, Paștele, hramurile – erau momente de bucurie colectivă, cu colinde, jocuri și ospățuri.
Cultura populară înflorise în ciuda lipsurilor: doine, balade, basme și proverbe transmise oral păstrau memoria colectivă și valorile morale. Dansurile și jocurile populare, precum hora, erau expresii ale vitalității comunitare. Obiceiuri străvechi – colindatul, plugușorul, sorcova – împleteau elemente păgâne cu cele creștine, celebrând ciclul naturii și fertilitatea.
În a doua jumătate a secolului, influențe orientale (prin fanarioți) și occidentale (prin contacte cu Austria și Rusia) au pătruns lent, mai ales în zonele urbane, dar populația rurală a rămas fidelă tradițiilor ancenstrale.
Reziliență și moștenire
Viața populației de rând în secolul al XVIII-lea în Țările Române a fost una marcată de dificultăți economice și sociale, dar și de o extraordinară capacitate de adaptare și păstrare a identității. Țăranii, coloana vertebrală a societății, au suportat povara fiscală și feudală, dar prin muncă, credință și cultură populară au asigurat continuitatea neamului românesc. Această perioadă, deși adesea privită ca una întunecată, a pregătit terenul pentru aspirațiile de emancipare ale secolului următor, demonstrând că, în spatele aparentei simplități, se ascundea o lume bogată în valori umane și spirituale perene.