De ce nu îți poți aminti nimic din primii ani de viață?
Îți mai aduci aminte ce ai mâncat ieri la prânz? Dar ce făceai acum zece ani, pe vremea asta? Ok, acum hai să mergem și mai departe: ce mai știi despre primii tăi ani de viață? Dacă ești ca majoritatea oamenilor, răspunsul e probabil un mare „Nada, zero, nimicuța!”. Poate ai niște frânturi neclare, ca un vis ciudat, sau poate doar povești reciclate de la părinți despre cum ai spart un borcan de murături la doi ani. Dar de ce naiba nu ne amintim nimic clar din acea perioadă? Hai să explorăm acest mister al creierului uman cu un strop de umor și o doză zdravănă de curiozitate!
Amnezia infantilă: un nume fancy pentru „unde mi-s amintirile?”
În primul rând, să punem un nume pe acest fenomen: amnezia infantilă. Sună ca o boală exotică, nu? Dar nu e cazul să suni la 112. Este pur și simplu termenul folosit de oamenii de știință pentru a descrie incapacitatea noastră de a ne aminti ce am făcut în primii 2-3 ani de viață. Și nu, nu e pentru că erai prea ocupat să bei lapte și să dormi (deși, să fim sinceri, cam asta era agenda ta pe atunci). Explicația e un pic mai complicată și implică niște detalii fascinante despre creierul tău de bebeluș.
Imaginează-ți creierul tău ca pe un calculator super-sofisticat, dar care abia își instalează sistemul de operare în primii ani. În timp ce tu învățai să mergi, să spui „mama” și să arunci mâncarea pe pereți, creierul tău era într-un proces intens de construire și organizare. Neuronii tăi erau ca niște constructori hiperactivi, care făceau conexiuni noi în fiecare secundă, dar fără un manual de instrucțiuni bine pus la punct. Fix din cauza asta, amintirile din acea perioadă sunt ca niște desene pe nisip – apar, dar vin valurile și le șterg rapid.
De ce uităm? Creierul tău era prea ocupat să crească!
Unul dintre motivele principale pentru amnezia infantilă este că, în primii ani, creierul tău era mai preocupat să învețe chestii de bază decât să stocheze amintiri ca un album foto. De exemplu, în timp ce tu descopereai că lingura nu e doar pentru a face zgomot, ci și pentru a mânca, creierul tău construia rețele neuronale pentru limbaj, mișcare și percepție. Practic, era ca și cum ai avea un hard disk care se formatează constant – nu prea are loc să salveze fișiere mari, cum ar fi „prima dată când am văzut un câine”.
Mai mult, hipocampul – acea parte a creierului responsabilă cu stocarea amintirilor – nu era încă pe deplin dezvoltată. E ca și cum ai avea un bibliotecar care abia învață să pună cărțile pe rafturi. Până pe la 3-4 ani, hipocampul tău începe să funcționeze mai bine, dar până atunci, amintirile sunt mai mult niște schițe temporare decât povești bine scrise.
Limbajul: cheia care descuie amintirile
Un alt motiv pentru care nu-ți amintești primii ani? Nu prea aveai cuvinte să descrii ce se întâmpla! Gândește-te: amintirile noastre sunt adesea legate de povești pe care ni le spunem în cap. Dar la un an, vocabularul tău era cam „ga-ga”, „bu-bu” și poate un „nuuu” dramatic. Fără limbaj, e greu să organizezi experiențele în amintiri coerente. E ca și cum ai încerca să scrii un jurnal fără să știi să scrii – ce mai rămâne?
Pe măsură ce crești și începi să vorbești, creierul tău începe să „eticheteze” experiențele mai bine. De asta, de multe ori, primele tale amintiri clare sunt legate de momente în care începeai să înțelegi lumea prin cuvinte. Poate îți amintești vag o zi de naștere sau o excursie la zoo, pentru că aveai deja câteva cuvinte să descrii ce vedeai („ursuleț mare!”).
Cultura și poveștile familiei: ce mai influențează?
Interesant e că amnezia infantilă nu e la fel pentru toată lumea. Cercetările arată că felul în care părinții tăi au vorbit cu tine despre evenimente poate influența ce și cât îți amintești. De exemplu, dacă mama ta era genul care povestea non-stop „ți-aduci aminte când ai căzut în tort la un an?”, creierul tău ar putea păstra niște frânturi, chiar dacă nu-s 100% amintiri reale, ci mai degrabă povești pe care le-ai „împrumutat” de la ea.
Mai mult, cultura joacă un rol. În unele societăți, unde oamenii pun mare preț pe povești și amintiri de familie, copiii tind să-și amintească mai multe detalii din primii ani. În altele, unde focusul e mai mult pe „aici și acum”, amintirile timpurii sunt și mai rare. Deci, dacă ai crescut cu bunica povestindu-ți la nesfârșit aventurile tale de bebeluș, s-ar putea să ai norocul de a avea câteva „amintiri” mai clare (sau măcar niște povești bune!).
Dar ce zici de amintirile „false”?
Aici devine și mai amuzant: uneori, crezi că-ți amintești ceva din copilăria timpurie, dar de fapt e doar o poveste pe care ai auzit-o de atâtea ori, încât creierul tău a zis „ok, hai s-o luăm de bună”. De exemplu, poate ai o „amintire” despre cum ai fugit de acasă la doi ani, dar de fapt e doar povestea mamei, completată cu poze și râsete la fiecare reuniune de familie. Creierul tău e un maestru al improvizației și uneori umple golurile cu detalii inventate. Sneaky, nu?
De ce contează asta?
Ok, poate zici „și ce dacă nu-mi amintesc ce făceam la un an? Eram ocupat să fac baloane de salivă!”. Dar amnezia infantilă e fascinantă pentru că ne spune multe despre cum funcționează creierul și cum devenim cine suntem. Primii ani sunt esențiali pentru dezvoltarea ta, chiar dacă nu ai un „film” clar al lor. Tot ce ai învățat atunci – de la cum să mergi până la cum să zâmbești ca să primești un biscuite în plus – e încă în tine, chiar dacă nu-ți amintești detaliile.
Plus, e un reminder că creierul tău e o mașinărie uimitoare, care prioritizează ce să păstreze și ce să arunce. Nu-ți amintești primul tău scutec schimbat, dar hei, probabil e mai bine așa, nu?
Un mister care ne face unici
Amnezia infantilă e ca un filtru magic al creierului, care decide ce merită păstrat și ce nu din primii ani de viață. E o combinație de biologie (creierul tău era în construcție), lipsa limbajului (fără cuvinte, fără povești) și un strop de influență culturală. Așa că, data viitoare când te uiți la poze cu tine bebeluș și te întrebi „unde naiba eram eu?”, râzi un pic și acceptă că erai prea ocupat să fii adorabil ca să ții minte ceva.