Anumite legi antice protejau copiii mai bine decât cele medievale? O privire surprinzătoare asupra istoriei
La prima vedere, afirmația pare aproape șocantă. Cum ar putea niște societăți străvechi, cu zeități capricioase și cutume dure, să ofere o protecție mai bună copiilor decât Evul Mediu creștin, cu bisericile sale pline de milă și cu idealul carității? Și totuși… realitatea istorică este mai nuanțată și, pe alocuri, chiar paradoxală.
Să începem cu antichitatea clasică, în special cu dreptul roman – probabil cel mai bine documentat sistem juridic antic. În epoca republicii și la începutul imperiului, tatăl de familie (paterfamilias) deținea o putere impresionantă numită patria potestas. Teoretic, această autoritate absolută îi permitea să decidă viața și moartea copiilor săi (ius vitae necisque), să-i vândă ca sclavi sau să-i expună (să-i abandoneze în locuri publice). Sună îngrozitor, nu-i așa?
Dar iată partea interesantă: în practică, această putere teribilă a fost treptat limitată și chiar transformată într-un mecanism de protecție surprinzător de eficient pentru acele vremuri.
Încă din perioada imperială timpurie, abandonarea copiilor (expositio) a devenit un act care atrăgea consecințe juridice. Dacă tatăl abandona copilul, își pierdea definitiv patria potestas asupra lui. Mai mult, copilul abandonat își putea păstra statutul de om liber dacă era găsit și crescut de altcineva – legea nu permitea ușor transformarea unui copil născut liber în sclav prin simplul act al abandonării.
Adevărata revoluție însă a venit în secolul al IV-lea, odată cu împărații creștini. Constantin cel Mare (306–337) și succesorii săi au emis o serie de constituții care restrângeau tot mai mult posibilitatea abandonării și uciderii copiilor. În anul 374, împăratul Valentinian I a interzis definitiv expunerea copiilor, iar uciderea unui nou-născut a devenit crimă gravă, pedepsită uneori chiar mai aspru decât omorul unui adult. Statul roman târziu intervenea activ: obliga primarii orașelor să găsească soluții pentru copiii abandonați, introducea amenzi usturătoare și chiar pedepse corporale severe pentru părinții care își ucideau copiii.
Acum să trecem la Evul Mediu timpuriu și înalt (secolele V–XIII). Biserica a preluat jurisdicția asupra multor delicte sexuale și familiale, inclusiv infanticidul. Inițial, uciderea unui copil era tratată mai degrabă ca un păcat grav decât ca o crimă publică. Penitențialele (ghiduri pentru spovedanie) prescriau penitențe lungi (7–15 ani de pocăință publică), dar pedepsele lumești erau adesea mult mai blânde decât pentru omorul unui adult. În multe regiuni, autoritățile laice abia intervenau, iar comunitatea tindea să închidă ochii – mai ales dacă era vorba de un copil ilegitim.
Situația devine și mai dură când ajungem la justiția seculară medievală târzie. Copiii cu vârsta de peste 7 ani puteau fi judecați și pedepsiți aproape la fel ca adulții. Există documente care arată copii de 7–9 ani spânzurați pentru furturi minore în Anglia și în anumite zone germane. Conceptul modern de „minoritate” și de responsabilitate atenuată era foarte slab dezvoltat. În paralel, abandonul copiilor și infanticidul au rămas probleme cronice, mai ales în perioadele de foamete și criză.
Bineînțeles, nu totul era roz în antichitate și nici totul era negru în Evul Mediu. Roma antică permitea inițial lucruri pe care astăzi le considerăm inacceptabile, iar creștinismul medieval a adus o schimbare profundă de mentalitate: copilul a început să fie văzut tot mai mult ca o ființă inocentă, cu suflet nemuritor, care trebuie protejat.
Totuși, dacă ne uităm strict la efectul concret al legilor asupra protecției vieții copiilor mici, observăm un paradox fascinant: dreptul roman târziu (secolele IV–VI) a dezvoltat un sistem de sancțiuni și intervenții statale mai eficient și mai sistematic decât multe sisteme medievale timpurii, în care biserica pedepsea mai degrabă sufletul, iar statul secular era adesea absent sau slab.
Pe scurt: da, anumite legi antice – mai ales cele din Imperiul Roman târziu – au reușit, într-un fel surprinzător, să protejeze mai bine viața copiilor mici decât o făceau, în multe cazuri, normele juridice și realitățile sociale ale Evului Mediu timpuriu.
Istoria nu este niciodată alb-negru. Uneori, tocmai în perioadele pe care le considerăm „barbare” sau „primitive”, întâlnim mecanisme de protecție surprinzător de avansate… iar în altele, pe care le romantizăm, realitatea era mai dură decât ne place să credem.